Tag Archives: fortat

A romance of two worlds (1886) de Marie Corelli

455601Eroina principală, o tânără fără nume, grav bolnavă, depresivă și cu tendințe suicidale ajunge într-un sanatoriu unde îl întâlnește pe Cellini, un faimos artist italian. Acesta îi propune să îi facă portretul, dar în același timp, îi oferă o licoare ce o transformă, pentru o clipă, cea mai fericită ființă. Dorind mai mult, tânăra este invitată să-l cunoască pe Heliobas, maestrul, alături de care va cunoaște multe lucruri încă ascunse omenirii…

Cartea a început foarte frumos, chiar captivant. Vocea dulce a domniței, oamenii frumoși din jur, umbra de tristețe și de gânduri sumbre, domnul Cellini, a cărui apariție m-a făcut să cred că romanul va fi unul de dragoste; dar nu.

Nu am auzit în viața mea de autoare, iar cartea am luat-o așa, la nimereală. Mare greșeală. Cum spuneam, a început foarte frumos, cu posibilitatea de a dezvolta o poveste frumoasă. Când colo, Heliobas, acest maestru, se adeverește a fi autorul uni teorii, ”Principiul electricității al creștinismului”. Și aici se duce de râpă toată povestea frumoasă.

Înțeleg foarte bine că perioada în care a fost scrisă cartea, a cărei autor este o femeie, este destul de aglomerată de romane, cărți, poezii și alte opera cu tematică religioasă, în special creștină. Și nu văd nimic greșit în asta, dar modul în care religia lui Hristos a fost introdusă în poveste este foarte stupid, forțat chiar. Romanul seamănă cu o poveste de dragoste la început, menită să atragă cititorul, iar de la jumătate se transformă într-o poveste absurdă, în care idea de creștinism este băgată cu forța, ca un misionar ce se duce în Africa să oblige triburile băștinașe să-l îmbrățișeze pe ”adevăratul Dumnezeu”.

Am mai citit cărți unde Dumnezeul creștin joacă un rol important, unde există credință, pietate, dar într-un mod foarte natural,unde personajele nu sunt obligate să fie credincioase, pe când în cartea Mariei Corelli acest aspect are o puternică tendință de a deveni obsesie irațională, iar personajul principal cade într-un extaz inexplicabil, de parcă s-ar droga încontinuu și ar vedea imagini din alte lumi.

Cred că ar fi fost mai frumos dacă povestea ar fi una de dragoste – căci la asta mă duce gândul când citesc titlul. Dar dragostea este de mai multe feluri, în cazul acesta – obsesivă și irațională, chiar absurdă, ”drogată”. Dar până la urmă, fiecare citește ce-i place. Mie însă, ” A romance of two worlds” mi-a creat o imagine nu foarte interesantă a autoarei, iar toată povestea a fost stricată fix când începea să devină interesantă.

Reclame

Despre păpuși de paie, orașe și drumuri în primăvară

LinișteAlergând după  o fericire iluzorie, am uitat să observ viața ce tot încerca să mă tragă de mânecă, să îmi zâmbească. Am iubit o păpușă din paie ce mi s-a arătat ca o ființă interesantă; de fapt, păpușa s-a adeverit o falsitate ce, profitând de naivitatea mea, s-a jucat cu tot ce aveam mai bun de oferit și, într-un final, a ales să-și găsească o altă sursă de distracție.

Adevărul este că e doar vina mea. E doar vina mea că am permis unui mănunchi de paie să-și găsească loc în inima mea – dar ce să-i faci, am avut nevoie de o lecție ca să deschid ochii ceva mai larg și să văd realitatea așa cum este ea, în afara capului meu. Și mi-a prins bine, pentru că brusc am devenit o altă persoană.

Am uitat să mă bucur de lucrurile simple. Am uitat că e primăvară, mi-am amintit abia ieri, când plimbându-mă cu cineva am observat verdele de pe copaci fugind înaintea noastră. În câteva zile, mugurii au explodat, lăsând verdele să se strecoare în lume și, implicit, în inimile oamenilor. Iar eu am uitat că există și verde…

Ieri am admirat orașul imens, blocurile albe, mașinile minuscule. Pe cerul înnorat, soarele ce apunea părea un disc roșu; părea un gardian ce are grijă de străzile gri pe care încă nu s-au aprins luminile. A trebuit să plec; dar șoferul meu a zis că vom mai veni aici ca să admirăm orașul în noapte, când peste tot se aprind luminile.

La fel, uitând de mine, am uitat și de faptul că există oameni cărora le sunt dragă. Am uitat că nu sunt singură, permițându-mi să mă îngrop într-o stare depresivă de o jumătate de an încoace. Ieri în schimb m-am bucurat: am zâmbit și am râs fără să simt că emoțiile mele sunt false, că buzele mele se întind într-un zâmbet forțat. Am fost veselă și m-am distrat din toată inima, ceea ce nu am făcut de foarte mult timp. Odată cu verdele primăverii am început să mă trezesc și eu. Și mă bucur nespus că pot zâmbi din nou ca mai înainte, sincer și frumos.

Aș vrea să nu mă mai uit înapoi; nu e drumul pe care merg. În orizont apare o cotitură pe care voi păși în curând. Indiferent de destinație, știu că în jurul meu sunt o groază de lucruri interesante și oameni frumoși pe care ar trebui să-i privesc mai mult. Și totul va fi bine dacă voi fi ceva mai optimistă… nu?


%d blogeri au apreciat asta: