Tag Archives: pierdere

Inspirație de un minut

1932194_10151985901218105_1799472140_nȘi l-am iubit cu ură, cu pasiune, cu groază, cu gânduri aruncate de-a valma. I-am smuls imaginea din propriul chip, dar expresia ochilor, rătăcitori prin stele și inconfundabili, albaștri-cărămizii, stăruiau să-mi țintuiască mintea în acel paradis situat între patru pereți, albi și cu unghiurile ascuțite, ce-ți intrau până la carne. Ah, cât l-am iubit, și câte zile nu aș răsturna cu tot cu soarele lor, cu zâmbetele celor din jur și cu cafelele nesfârșite la birou ca să-i revăd chipul!

Dar nu, timpul a furat ceea ce trebuia să îmi lase moștenire. Numele meu este Casandra, iar al lui nu îl știe nici gaura neagră ce îmi fură sufletul. Spațiul îmi este închisoare, în care sunt prinsă ca un animal rar în cușcă, doar că… nu mai știu să mușc.

Reclame

Surâsul zânei de mangan

Detail of the new work by jiuge on DeviantArtȘi pentru că orice poveste începe undeva, la un capăt de lume, povestea noastră va începe într-un castel de pe malul Lacului de Sidef, în care diminețile adună animalele din pădure la un pahar de apă cristalină. În castel locuiește zâna de mangan, a cărei surâs inspiră viață și armonie. Poate veți întreba dacă zâna este frumoasă? Se zvonește că la lumina dimineții apare zveltă, îmbrăcată într-un halat de brocart, cu fața albă, adormită, zâmbind razelor de soare, ce se joacă în părul ei bordeaux, lăsând urme de lumină în ochii rubinii. Dacă zâna ațipește pe verandă în orele calde ale zilei, pielea ei capătă o nuanță de piersică coaptă, rochia vaporoasă, de satin fin, îi îmbrățișează formele voluptoase. În somn, zâna își trece deseori mâna prin părul ondulat, roz-fuchsia, alungând leneșă buburuzele. În orele serii, când zâna își bea paharul de vin pe balcon, petrecând fiecare asfințit după orizont, părul îi devine lin, ca o apă curgătoare, căpătând nuanța de un roz pal. Mâinile ei delicate, de o nuanță albăstruie morbidă se așează obosite pe masa de marmură. Zâna de mangan își schimbă înfățișarea odată cu soarele, dar un singur lucru rămâne neschimbat: surâsul.

Într-o zi, zâna se juca cu soarele. Alergând după o rază, nici nu a observat cum s-a regăsit într-un loc necunoscut, ascuns de lume. Ciudat lucru, copacii începeau să se rărească, iar raza de soare – nicăieri. Din curiozitate, sau din aceeași neatenție (căci am uitat să menționez că zâna noastră e o zână cu capul în nori), frumoasa creatură cu părul bordeaux – era dimineață – și-a îndreptat pașii spre lumina soarelui ce se ascundea, luând-o peste picior. După ceva timp, zâna simți sub picioare nisipul încă rece, dar sclipitor, acoperit cu un văl subțire de rouă. Se minună, căci în castelul ei avea covoare pufoase, din mușchi, iar în pădure – iarbă verde, răcoroasă. Dintr-o dată, în fața ei apăru o creatură necunoscută: era Basil.

Cine e Basil, veți întreba? Aceeași întrebare își făcu loc și în mintea zânei, uitându-se cu interes în ochii mari, cărămizii. Adevărul este că Basil era un cal, dar zâna nu avea de unde să știe. Înalt, cu picioarele subțiri și zvelte, făcute pentru a zbura, Basil își scutura coama deasă, rubinie, de praful adunat din întrecerea cu soarele. Aici observă zâna și se opri: nicăieri nu văzuse o ființă atât de diferită, atât de mică și totodată, încununată cu raze de soare. Aplecându-și capul, Basil o salută, întinzându-i în semn de respect copita argintie. Zâna se gândi puțin, dar acceptă invitația. Se apropie de Basil și-i mângâie coama, la care Basil îi răspunse cu un ”i-ha-ha” sănătos. Zânei de mangan îi plăcu calul; îl îmbrățișă de grumaz și își continuă drumul, gândindu-se la păsările din castel, ce probabil că se întrebau unde a dispărut.

După un timp, Basil necheză: într-un nor de praf, pe drumul de țară se apropia de ei ceva. Vântul se ascunsese printre cei câțiva copaci ce mai erau, adăpostindu-și fiii în lanul de grâu auriu. Norul de praf se apropia din ce în ce mai mult, iar din el se deslușeau câteva figuri. Când s-a apropiat de călătorii noștri, norul a dispărut, lăsând în fața calului și a zânei un struț încoronat cu raze de sidef: era Samira, animalul sacru al acelui ținut. Zâna nu știa de Samira, Samira nu știa de zână, și totuși dintr-o privire și-a dat seama că în fața ei este o ființă aleasă. Mai puțin calul, pe care-l privi cu înfumurare: sângele albastru nu curgea prin venele lui Basil, neținând cont de faptul că nu era un cal tocmai obișnuit.

Deși trufașă, Samira făcu o plecăciune demnă de o regină în adresa zânei, aceasta grăbindu-se să-i răspundă la salut. Basil își scutură coama, aruncând stropi de rouă în jur, făcând-o pe Samira să se dea imediat la o parte: nu-i plăceau indivizii simpli, din popor, precum era calul nostru. Simțindu-se ofensată, Samira își ridică penele cărămizii și cu un aer de domnișoară jignită profund ocoli drumeții noștri, dispărând în aclași nor de praf. În jur se făcu liniște; zâna mângâie calul pe cap și-și continuară drumul.

S-a terminat lanul de grâu, s-a terminat și drumul prăfuit, roua s-a evaporat și pielea zânei de mangan se transformă într-o piersică coaptă: era amiază.Au intrat din nou în pădure, deși nu se vedea nicăieri poteca ce ducea spre Lacul de Sidef; zâna se întristă, deși Basil tot încerca să o înveselească.

În căldura amiezii, zânei i se făcu somn, iar Basil se culcă, oferindu-i cel mai bun divan rubiniu posibil în aceste locuri puțin cunoscute. Zâna nu era mofturoasă: acceptă invitația și se culcă pe iarbă, îmbrățișând grumazul puternic al calului. Trilurile păsărilor încetară: zâna dormea, zâmbind unui vis năstrușnic.

Se lăsa frigul: zâna se trezi, regăsindu-se singură în acel loc necunoscut. Basil lipsea, iar ultimele raze ale soarelui se ascundeau în verdele de smarald al pădurii. Ceva i se ghemui în suflet: era frica, sentiment pănă atunci necunoscut de zână. În jur, liniște, doar părul ei de un roz pal aruncând o umbră de lumină pe iarba rece. În depărtare, se auzi un sunet ciudat, înfiorător: zâna nu știa ce-i un lup, dar sentimentul cuibărit în interiorul ei îi zicea că ar fi timpul să fugă. Ceea ce și făcu, împiedicându-se de mărăcini, crengi uscate. Urletul ba se apropia, ba se îndepărta, iar părul ei roz pal, încâlcit, fâlfâia neajutorat printre copaci.

Aș putea să mai scriu, să zic că zâna de mangan găsi calea spre castel, sau că a reușit să se ascundă de lup, sau că a fost salvată de un prinț fermecător… dar de ce aș minți? Zâna de mangan a trăit cândva, în palatul ei frumos, pe malul Lacului de Sidef, iar într-o dimineață a dispărut. Nu a venit seara, și nici a doua zi, niciodată. Păsările din palat au căutat-o, în zădar: nici urmă de zână în pădure, în ceruri, în lume. Nici vie, nici moartă; nu au găsit nicio bucată din rochia ei, niciun fir de păr, nimic.

Zâna pur și simplu a dispărut, dar lucru ciudat: de la dispariția ei, în fiecare noapte de iarnă, pe zăpada proaspătă de lângă lac se observă urme argintii de copite: printre copaci, unele păsări adormite văd o coamă rubinie, însoțită de câte un nechezat lung. Este Basil, căutând-o pe zână, pe care a părăsit-o în somnul ei, fără ca cineva să înțeleagă de ce. Pe cerul întunecat, apar lumini călătoare, ridicându-se ca o ceață din toată pădurea: cât vezi cu ochiul, numai luminițe rozalii, palide, bordeaux sau fuchsia. Unii oameni spun că aceste luminițe călătoare arată drumul celora ce s-au pierdut, dar sunt foarte șirete: dacă un călător pierdut are inima curată, acestea îi vor arăta calea cea bună, și drumețul va ajunge la capătul pădurii. Pentru cel cu inima neagră, luminițele vor sclipi în zădar, căci vor ghida în acel loc unde pentru ultima oară a fost văzută zâna de mangan. În liniștea nopții, drumețul va auzi urlete de lup.

De ce aș minți că întâmplarea este o poveste? Căci zâna de mangan și astăzi, în nopțile geroase de iarnă, pășește, alături de un cal rubiniu, pe linia orizontului, înconjurată de parfum de vară și de mii de luminițe, bordeaux, fuchsia, rozalii…

Imagine (c) Jiuge, DevianArt

Despre păpuși de paie, orașe și drumuri în primăvară

LinișteAlergând după  o fericire iluzorie, am uitat să observ viața ce tot încerca să mă tragă de mânecă, să îmi zâmbească. Am iubit o păpușă din paie ce mi s-a arătat ca o ființă interesantă; de fapt, păpușa s-a adeverit o falsitate ce, profitând de naivitatea mea, s-a jucat cu tot ce aveam mai bun de oferit și, într-un final, a ales să-și găsească o altă sursă de distracție.

Adevărul este că e doar vina mea. E doar vina mea că am permis unui mănunchi de paie să-și găsească loc în inima mea – dar ce să-i faci, am avut nevoie de o lecție ca să deschid ochii ceva mai larg și să văd realitatea așa cum este ea, în afara capului meu. Și mi-a prins bine, pentru că brusc am devenit o altă persoană.

Am uitat să mă bucur de lucrurile simple. Am uitat că e primăvară, mi-am amintit abia ieri, când plimbându-mă cu cineva am observat verdele de pe copaci fugind înaintea noastră. În câteva zile, mugurii au explodat, lăsând verdele să se strecoare în lume și, implicit, în inimile oamenilor. Iar eu am uitat că există și verde…

Ieri am admirat orașul imens, blocurile albe, mașinile minuscule. Pe cerul înnorat, soarele ce apunea părea un disc roșu; părea un gardian ce are grijă de străzile gri pe care încă nu s-au aprins luminile. A trebuit să plec; dar șoferul meu a zis că vom mai veni aici ca să admirăm orașul în noapte, când peste tot se aprind luminile.

La fel, uitând de mine, am uitat și de faptul că există oameni cărora le sunt dragă. Am uitat că nu sunt singură, permițându-mi să mă îngrop într-o stare depresivă de o jumătate de an încoace. Ieri în schimb m-am bucurat: am zâmbit și am râs fără să simt că emoțiile mele sunt false, că buzele mele se întind într-un zâmbet forțat. Am fost veselă și m-am distrat din toată inima, ceea ce nu am făcut de foarte mult timp. Odată cu verdele primăverii am început să mă trezesc și eu. Și mă bucur nespus că pot zâmbi din nou ca mai înainte, sincer și frumos.

Aș vrea să nu mă mai uit înapoi; nu e drumul pe care merg. În orizont apare o cotitură pe care voi păși în curând. Indiferent de destinație, știu că în jurul meu sunt o groază de lucruri interesante și oameni frumoși pe care ar trebui să-i privesc mai mult. Și totul va fi bine dacă voi fi ceva mai optimistă… nu?


%d blogeri au apreciat asta: