Tag Archives: lumini

Cartea care știa să citească gânduri

GânduriAvea un nume ciudat, și totuși strângea pielea posesoarei cu coperta ei verde de smarald, înfingându-și colțurile reci în cutele albe ale cărnii fragede, încă intacte. Avea o sută patruzeci și șase de file ticsite cu litere mici, negre, pe foii îngălbenite, mirosind a frunze de nuc sau insulină, cum a auzit vorbindu-se despre ea. Și se simțea foarte mândră știind că nu miroase ca toate cărțile, că este specială.

În cele câteva dimineți tărzii de iarnă se deștepta odată cu soarele rece ce-și plimba mânile pe părul castaniu al posesoarei sale. Îl avea la fel de castaniu ca o coajă de nucă strivită între bolovani de marmură. Ciudat lucru însă, nu mirosea nici a nuc, nici a praf vechi de pe rafturile pline cu cărți. Mirosea a cotor negru de la cartea ce mereu aștepta pe noptieră. Iar cartea, respirând adânc aerul stătut de somn zbuciumat, trezit de lumină, își ițea paginile, să le mai zvânture. Posesoarea o prindea atunci, printr-o mișcare leneșă și în același timp disperată, și o strângea la piept, zâmbind tăcut, cu ochii ațintiți în gol. Și așa, câteva eternități la rând.

Uneori, se trezea că este inundată de miros de fân proaspăt cosit, iar posesoarea cu părul castaniu își ascundea fața într-o căpiță imensă, dormind sau ignorând lumea. Alteori, i se făcea frig de la zăpada ce cădea și se topea pe paginile ei bătrâne; umezeala nu-i făcea deloc bine, dar îi plăcea să o vadă cum scoate aburi în formă de fum de țigară. Odată s-a trezit într-un loc misterios, înconjurat de lumini, muzică indecentă și umbre ce-și mișcau, diforme, corpurile pe zidurile înalte, reci. Nu îi vedea nicăieri chipul palid, dar simți cu ușurare când fu ridicată de pe pământ – câțiva pași au reușit să-i imprime un model nu foarte reușit pe copertă.

Locurile, timpurile și universurile erau mereu diferite, dar cartea exista, exista printre sutele de obiecte ce încercau să se apropie de sufletul posesoarei. Cartea însă, roasă deja de molii, de un verde spălăcit, cu un cotor pe jumătate dezlipit, tot pe noptieră era. Paginile i-au devenit mai fragile, literele incerte, speriate de timp și ascunse printre rânduri. Dar posesoarea continua să-și îndrepte mâinile firave, ca niște labe de păianjen, zbârcite și uscate de atâta timp scurs în van, spre marea ei oglindă a sufletului – asta a scris pe copertă. Deci așa se numea ea, cartea ce cândva avea culoarea smaraldului; așa a vrut ea, stăpâna.

În cameră miroase a ceva străin, ceva neobișnuit, ceva ce filele ei galbene nu au mai mirosit niciodată. Citește pe un ambalaj o denumire foarte ciudată, o aglomerare de litere ce nu știu nici ele ce semnificație au. Posesoarea nu mai este tristă: părul ei castaniu zâmbește odată cu ochii ce sunt închiși, ocrotiți de o ceață dulce, dulce, lăsată peste ea și mânile ei urâte, în care strânge, cu toată puterea, niște boabe albe, poșii, albastre și verzi, copiii tuturor sticluțelor și ambalajelor ce stau risipite prin cameră. Cu un oftat, își întinde mâna, din palma căreia cad boabele rostogolindu-se pe jos, și mângâie, pentru ultima oară, cotorul aproape căzul al cărții. Cu un ultim oftat, își ia rămas bun, zâmbind. Pentru prima oară, zâmbind.

După atâta timp…

Reclame

Despre păpuși de paie, orașe și drumuri în primăvară

LinișteAlergând după  o fericire iluzorie, am uitat să observ viața ce tot încerca să mă tragă de mânecă, să îmi zâmbească. Am iubit o păpușă din paie ce mi s-a arătat ca o ființă interesantă; de fapt, păpușa s-a adeverit o falsitate ce, profitând de naivitatea mea, s-a jucat cu tot ce aveam mai bun de oferit și, într-un final, a ales să-și găsească o altă sursă de distracție.

Adevărul este că e doar vina mea. E doar vina mea că am permis unui mănunchi de paie să-și găsească loc în inima mea – dar ce să-i faci, am avut nevoie de o lecție ca să deschid ochii ceva mai larg și să văd realitatea așa cum este ea, în afara capului meu. Și mi-a prins bine, pentru că brusc am devenit o altă persoană.

Am uitat să mă bucur de lucrurile simple. Am uitat că e primăvară, mi-am amintit abia ieri, când plimbându-mă cu cineva am observat verdele de pe copaci fugind înaintea noastră. În câteva zile, mugurii au explodat, lăsând verdele să se strecoare în lume și, implicit, în inimile oamenilor. Iar eu am uitat că există și verde…

Ieri am admirat orașul imens, blocurile albe, mașinile minuscule. Pe cerul înnorat, soarele ce apunea părea un disc roșu; părea un gardian ce are grijă de străzile gri pe care încă nu s-au aprins luminile. A trebuit să plec; dar șoferul meu a zis că vom mai veni aici ca să admirăm orașul în noapte, când peste tot se aprind luminile.

La fel, uitând de mine, am uitat și de faptul că există oameni cărora le sunt dragă. Am uitat că nu sunt singură, permițându-mi să mă îngrop într-o stare depresivă de o jumătate de an încoace. Ieri în schimb m-am bucurat: am zâmbit și am râs fără să simt că emoțiile mele sunt false, că buzele mele se întind într-un zâmbet forțat. Am fost veselă și m-am distrat din toată inima, ceea ce nu am făcut de foarte mult timp. Odată cu verdele primăverii am început să mă trezesc și eu. Și mă bucur nespus că pot zâmbi din nou ca mai înainte, sincer și frumos.

Aș vrea să nu mă mai uit înapoi; nu e drumul pe care merg. În orizont apare o cotitură pe care voi păși în curând. Indiferent de destinație, știu că în jurul meu sunt o groază de lucruri interesante și oameni frumoși pe care ar trebui să-i privesc mai mult. Și totul va fi bine dacă voi fi ceva mai optimistă… nu?


Roșu – Enlil: Femeia cu gânduri triviale

Enlil (sursă: tumblr)Era un sfârșit de iarnă cald și totuși ningea încontinuu, prefăcând apoi zăpada albă într-o apă murdară, numai bună de călcat în ea și apoi în sufletul altuia. În jur stăruia o lumină absentă, de un alb spre gri, obositoare. Se auzeau țipetele unui animal rănit. Pădurea se trezea din amorțeală… Zarea era acoperită de nori grei, ducând doar durere și jale. Enlil se uită îngândurată: astăzi nu-i ducea dorul. Îi era dor de timpul în care norii păreau mai sus și mai îndepărtați; pe atunci, nu realiza că furtuna abia urma să distrugă totul în jur.

Aici și acum se așternea o liniște ce o speria. Ochii de un jad căprui încercau să găsească un punct colorat în marea albă și străină. Vântul o lovea cu furie în față, înroșindu-i nasul și obrajii ce acum aveau aceeași nuanță cu părul lung, drept, lăsat pe spate. A închis ochii și s-a cufundat într-o amintire demult uitată…

S-a trezit în fața unui turn din cărămidă portocalie roasă de ploi. Un turn înalt, cu o ușă masivă de lemn, fără nicio fereastră, înconjurat de câmpul gri și vântul ce șuiera printre țigle. În rest, nicio suflare, nicio urmă de viață; doar ea, un cer imens și trist, vântul și turnul ce părea că o chema. A împins ușa și aceasta s-a deschis cu greu; din interior o privea o beznă de nepătruns. Și totuși, Enlil a înaintat. Ușa s-a închis singură, cu un sunet strident. Femeia a tresărit.

 Era înconjurată de un negru accentuat, o aromă vagă, nedefinită din copilărie și o ușoară briză de vânt tomnatic. A stat pe loc ca să se obișnuiască cu întunericul. Deodată, în stânga apăru o luminiță ce prin pâlpâirea ei azurie încerca să-i spună să o urmeze, ceea ce a și făcut.

Whales and dolphins by Vincent Bruley

A lovit-o un albastru infinit și sunetul bulelor de aer ce ieșeau dintr-o scoică. Spațiul din jurul ei era imens, fără început și fără sfârșit, reflectând lumini pe podea. Era înconjurată de un acvariu în care domnea eternitatea. Tot ce o separa de liniștea ei interioară era peretele din sticlă ce o înconjura; ființele din jurul ei păreau că nu observă pata de culoare ce-i privește cu inima palpitând.

O meduză roz și-a etalat dansul leneș în fața ochilor de jad, mișcându-se lent spre cine știe ce colț al oceanului. Un grup de pești străvezii, mici și cu ochi ageri urmăreau o stea de mare ce părea a fi arbitrul; au mai apărut câteva grupuri de pești galbeni, verzi, portocalii… jucau ceva fascinant; își ascundeau culorile în scoici, bureți, algii; steaua părea că are grijă să nu se trișeze. Grupul de peștișori străvezii erau cei mai norocoși; un pește verde, din echipa adversară, trecuse pe lângă o piatră maro și nu observă ochii șireți ce-l priveau; peștișorul nu a fost văzut.

Brusc, ceva s-a întâmplat; peștișorii și-au curmat jocul și s-au ascuns cât mai adânc în nisip. S-a făcut liniște, toate celelalte viețuitoare păreau să se fi ascuns și ele. Din stânga au apărut doi delfini; râdeau zgomotos și își scuturau capul gri în semn de aprobare. S-au întors spre viețuitoare și au început să le vorbească; acestea însă și-au ridicat umil capul de sub nisip. Păreau cuprinse de un sentiment inexplicabil. Delfinii și-au unit cozile și s-au dat la o parte. Se auzeau doar bulele; apa începuse să se întunece. Se apropia ceva; peștișorii portocalii au început să tremure; ceilalți păreau cuprinși de curiozitate. Se auzi un sunet ciudat și din stâga apăru cea mai frumoasă creatură a mării: Balena Singuratică. Enlil a auzit de ea; a recunoscut-o după tristețea din ochii ei. Erau atât de asemănătoare. Balena și-a întors capul lent spre femeie și a privit-o. Și-au vorbit pe o undă de un verde cărpui al ochilor lor; și-au vorbit printr-o privire, într-o clipă, și-au destăinuit tristețea. Balena își aplecă capul mare în semn de respect și și-a continuat mersul lent, țipând de durere și singurătate. Steaua de mare de după o algie a început să plângă. Enlil stătea încremenită în mijlocul acestei lumi atât de îndepărtate și atât de reale în sufletul ei. Femeia a închis ochii înecați în lacrimi.

S-a trezit din nou în spațiul pustiu din care vântul voia să o alunge. Același cer imens și neprietenos; același șuierat strident. Și totuși, în sufletul lui Enlil domnea o pace desăvârșită: cineva i-a înțeles strigătul mut al ochilor de culoarea nucului; cineva este acolo, alături, mereu. Și vântul și-a continuat strigătul jalnic; din depărtare, i-a răspuns o voce la fel de îndurerată. Vântul și-a schimbat direcția pașilor spre zare. Se vedea oceanul. Se auzea chemarea. Enlil a zâmbit: în fața ei se regăsesc două lumi ce s-au căutat o eternitate. Drumul se deschidea în fața ei, ducând spre o zare în care norii se retrăgeau spre vest, eliberând culoarea cerului. În stânga ei, în depărtare, vântul se juca în valurile oceanului cu ființa a cărei ochi nu i-a putut uita. Enlil știa că trebuie să plece; știa că drumul ei o va duce spre o lume nouă; albastrul cerului din depărtare imita lumea din interiorul turnului…

  • Enlil – zeu al vântului, menționat în numeroase scrieri de pe tăblițe de piatră sau de lut hittite.

%d blogeri au apreciat asta: