Cartea I: Unde cântă vântul (VIII)

V.

– Maestre, ne mai spuneți odată povestea elfizilor?

Caylus privi cu atenție micul eflid ce stătea în poziția lotusul, în primul rând; avea o sclipire de inteligență în ochi, gândi grifonidul. Dar se prefăcuse că nu a înțeles.

– Ba da maestre, mă refer la regele elfizilor; sau mai bine zis, la regi. Ei nu reprezintă o dinastie? Și cine este regele astăzi?

– Vrei să știi multe, și pe toate deodată; am mai întâlnit un copil atât de curios ca tine, Gridelin. Dar asta a fost cu ceva timp în urmă…

– Pe cine?

– În fine, să vă povestesc astăzi despre cum stă treaba cu regii Țări Irisului. Caylus trase încet, dar cu poftă, un fum din pipa sa aromată, după care, pierzându-și privirea în zare, se adresă cuiva anume, și totdată nimănui.

– V-am povestit zilele trecute despre zeitatea lor, despre Inung, și despre cum regii, la fiecare intersecție a celor două luni dispar, împreună cu suita de nimfe, iar a doua zi, în palat este găsit un copil, înconjurat de cinci nimfe. Pe fruntea copilului se vede o semilună argintie, iar elfizii sărbătoresc în acea zi întoarcerea regelui. Nu se știe de ce, dar Inung trimite, pe rând, un elf și o elfă.

– Și atunci, cum sunt ei elfi, dacă regina lui Inung este nimfă?

– Bună întrebare, Gridelin. Să știi că regii și reginele sunt create de Inung, pe când cele cinci nimfe de regina sa.

– Sunt aproape frați, atunci?

– Aproape, am putea spune; dar să revenim la povestea noastră. Într-un trecut mai apropiat, când ultimul rege a dispărut în noaptea în care cele două luni au fost umbrite de cercul roșu, s-a petrecut ceva de neînțeles. A fost o furtună năprasnică, care a distrus case și copaci, iar râurile și-au ieșit din albie. A doua dimineață, elfizii au găsit pe balcon coșulețul, o pătură micuță, cusută din stelele de dimineață, cât și pe cele cinci nimfe nou-venite. Dar acestea erau moarte, iar copilul zeului, noua regină, lipsea.

Se așternu o tăcere sumbră peste grupul de copii ce-l ascultau pe maestru. Acesta își reaprinse pipa și trase îndelung câteva fumuri. Într-un sfârșit, Gridelin a rupt tăcerea:

– Dar maestre Caylus, ce s-a întâmplat?

– Nu se știe, Gridelin. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Iar furtuna din seara precedentă, distrugerile din Țară… până și Pădurea Nopții a gemut, iar spiritele din sânul ei au fost neliniștite. Se zvonește că toate acestea trebuiau să mascheze dispariția reginei, în urma căreia a rămas doar coșulețul și pătura cusută din stele. Grifonidul a mai tras un fum. Totuși, a continuat el, s-a nimerit ca cele două luni să mai fie odată acoperite de discul roșu, la ceva vreme după misterioasa dispariție. De data aceasta însă, totul a fost liniștit, iar a doua zi dimineața pe balcon au fost găsite cele cinci nimfe nou-venite, însă nici urmă de coșuleț. Inung și-a uimit poporul: nu a trimis un bebeluș, ci un copil de vreo șapte ani. Semiluna argintie de pe fruntea acestuia nu lăsa nici urmă de interpretare. Acest copil este regele ce domnește astăzi, Alastair Euan Lysander.

– Și regina dispărută?

– Nu se știe nimic despre ea; nici cum arăta. De altfel, elfizii nici nu-și mai bat capul cu asta. Doar regele o mai caută, își spuse în sinea lui Caylus.

Sursă imagini: 1. Environment concept de Michaelcty pe Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.

Cartea I: Unde cântă vântul (VII)

IV.

În răcoarea dimineții, Palatul de Marmură se trezea. Primele s-au trezit, ca de obicei, păsările, ale căror triluri se amestecau cu stropii apei cristaline din vazele de pe balcon. Când o rază mai puternică îmbrățișă palatul, și în mod special un balcon de la etajul de sus, draperiile grele, de un rubiniu închis, au fost trase de un paj bătrân. Pe patul mare, cu baldachin, se vedea o figură întunecată, ascunsă de lumina puternică de la geamurile de cristal. Dar lumina era supărătoare, iar figura întunecată a deschis ochii. Avea o privire nemulțumită, care în câteva clipe deveni una resemnată.

– Bună dimineața, Alteță.

Bătrânul paj făcu o plecăciune, apoi se îndreptă spre un colț al camerei, unde se vedea o ușă grea, de lemn nobil. Elfidul a deschis ușa și a intrat într-o cameră mai mică, dar la fel de bogat ornamentată, cu lemn roz drept tapițerie, marmură albă pe tavan și ornamente din marmură roz. Aici se mai afla un birou masiv, de abanos, cu sertare grele, plin de teancuri de hârtii, câteva călimare, penițe aruncate la nimereală. Peretele din spatele biroului reprezenta o bibliotecă, cu rafturile pline de cărți ce se terminau în tavan. Bătrânul paj zâmbi, resemnat. A luat un pergament de pe birou, pe care l-a adus stăpânului său. Când a ieșit din cameră, în dormitor erau deja două slujnice. Una turnase într-un lighean argintiu apă cu esență de trandafir dintr-un ulcior frumos ornamentat, pe când cealaltă făcea patul. Figura întunecată nu era în cameră. Ieșise pe balcon.

În lumina soarelui de dimineață, domnitorul respira adânc aerul proaspăt. Figura întunecată din dormitor se transformase într-un elf înalt, cu pielea albă, sidefie. Părul lung, de un galben-auriu, cădea neglijent peste urechile lungi, ațintite în sus, căzând pe umeri, iar apoi pe capotul lui. Câteva șuvițe rebele îi cădeau pe față, peste fruntea înaltă, împodobită cu o semilună argintie pe centru; peste sprâncenele delicate, dar nu lipsite de caracter, ce înrămau o pereche de ochi albaștri, severi, somnoroși. Mai apoi, cădeau pe obrajii cu pomeții înalți, ajungând la bărbia ascuțită, terminându-se în zona claviculei.

Figura de pe balcon era regele elfizilor, stăpânul Țării Irisului, Alastair Euan Lysander, căruia elfidele amorizate îi ziceau Lysander al meu, nobilii din palat Alteță, iar poporul de rând regele nostru. La cei treizeci de ani ai săi, regele avea un chip atrăgător, ce păstra încă prospețimea tinereții, însă inspira putere, maturitate și un caracter serios, puternic. Nu degeaba elfidele din palat, și nu numai, îl considerau cel mai atractiv bărbat din regat; un singur neajuns avea elful. Neținând cont de orice farmec, zâmbet frumos, chip proaspăt sau rochie decoltată, regele nu prea interesat de nicio femeie. Nu s-a văzut odată să-i fi zâmbit unei elfide. La balurile din palat nu era văzut prea des; în schimb, slujitorii știau că în anticamera din dormitorul său, regele stătea la birou, scriind ceva; sau citea, căci în fiecare lună rafturile din bibliotecă primeau noi chiriași.

Chipeș, dar distanțat, inteligent, dar prea puțin vorbăreț, Alastair era un rege misterios pentru sexul frumos și retras pentru bărbații Țării Irisului; însă toată lumea, sau aproape toată, îl considera un conducător ce-și iubea poporul.

Acea dimineață a început ca de obicei, cu trezirea dimineața devreme, admirarea lacului de la poalele zidului, cât și depărtările frumoase, de malachit, ce se întindeau dincolo de Rion. Ceva îl neliniștea pe Alastair, căci zilele trecute a primit o scrisoare care l-a făcut să adoarmă foarte greu…

Sursă imagini: 1. Import market de Zirngibl și 2. God of evanescence de Sakimichan pe Deviantart.

Balconul de Charles-Pierre Baudelaire

Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!
Tu, grija mea şi unic tezaur de plăceri!
Mai ştii tu dezmierdarea iubirii fericite,
Căminul blând şi vraja văraticelor seri,
Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!

În serile când lampa ne lumina plăpând
Sau pe balcon în roze amurguri visătoare,
Ce dulce-ţi era sânul şi sufletul ce blând!
Ne-am spus adesea lucruri în veci nepieritoare
În serile când lampa ne lumina plăpând!

Cât de frumos e-apusul în serile senine!
Ce adâncime-n spaţiu şi-n suflet ce delir!
Crăiasă-ntre iubite, când m-aplecam spre tine,
A sângelui mireasmă visam să ţi-o respir.
Cât de frumos e-apusul în serile senine!

Pe nesimţite noaptea prindea să crească lin
Şi ochii mei privirea cercau să ţi-o ghicească
Şi îţi sorbeam suflarea, o, farmec!, o, venin!
Şi-ţi adormeam piciorul în mâna mea frăţească.
Pe nesimţite noaptea prindea să crească lin.

Ştiu să-mi aduc aminte de clipele senine
Şi-mi văd din nou trecutul în poala ta pitit;
Căci unde vraja-ţi dulce o pot găsi mai bine
Decât în blându-ţi suflet şi-n trupul tău iubit?
Ştiu să-mi aduc aminte de clipele senine!

Aceste jurăminte, miresme, sărutări,
Din hăuri nepătrunse se vor mai naşte oare
Cum, după ce se scaldă în nesfârşite mări,
Pe cer se urcă iarăşi întineritul soare?
– O, vis! o, jurăminte! miresme! sărutări!

Poveşti de vară (II) – Regina

…Lent şi-a dezgolit umerii , mijlocul, picioarele, lăsând să-i cadă jos rochia din mătase roşie. Şi-a aruncat în grabă pantofii, colierul şi cerceii sub pat şi a ieşit pe balcon, pe imensul ei balcon în stil grecesc; dacă s-ar fi născut cu ceva sute de ani în urmă  ar fi putut fi Regina, la picioarele căreia cădeau mii de robi şi mai ales, inimi înrobite de bună voie.

Dar şi acum, sute de ani mai târziu e la fel de Regină precum atunci. Smoala ochilor străluceşte în lumina lunii şi pielea sidefie îşi împrăştie razele pe muşcatele înflorite de pe balcon. Pe umerii mici şi acuţiţi cade, ca un voal, părul ei negru şi lung. Dacă ar fi roşcată ar semăna cu Afrodita, dar ce-i pasă ei de zeităţi daca singură e aproape una?

…Şi aşa în fiecare seară, după strălucire în lumea mondenă, presărată cu diamante şi şampanie scumpă ea revine acasa ca să iasă pe balcon cu o ceaşcă de ceai negru, aruncându-şi pe umeri ca o mantie părul negru, bucălat, scăldându-şi pielea argintie în noapte.

În sfârşit, sunt liberă!

…Simt libertatea de fiecare dată când ies afară şi accidental mă trezesc că viaţa îşi urmează cursul firesc, fără să mă aştete pe mine şi fără să mă forţeze să îmi deschid ochii.

După fiecare decepţie vine o rază luminoasă în suflet, tot timpul am crezut în asta şi mai cred încă, se pare că astăzi „m-a luminat” o rază de… castani înfloriţi. Ar suna prostesc, dar după o seară nebună, nebună de tot, o zi de vineri cu 5 ore plictisitoare şi neimportante – chiulite-  s-a transformat într-o şezătoare la gura sobei în faţa laptopului, eventual cu o ciocolată caldă în stânga mea şi o carte cam plictisitoare undeva pe birou. Deci…

Se pare că şi ieşitul până la magazin poate schimba ceva. Am ieşit afară şi am inspirat vara. Da, vara, pentru că primăvara din acest an a fost una urâtă şi depresivă pe plan sentimental, pentru că în rest… am mai făcut ceva, am mai luat nişte premii la nişte concursuri, am mai participat la ceva proiecte… doar că nu simţeam nici o satisfacţie sufletească de la asta… şi azi am inspirat vara. O vară multaşteptată după o iarnă prelungită…

Şi castanii. Castanii înfloriţi… într-o după amiază de început de mai, când afară era înnourat şi urât, deşi mirosea a ploaie am ieşit în parc şi plimbându-ne pe alee cu o persoană i-am zis că aştept înflorirea castanilor. Eram sigură că priveliştea aceasta îmi va aduce adevărata linişte sufletească. El a zâmbit doar, a zis că-i plac mai mult teii. Dar teii turmentează, au un miros prea puternic, prefer teiul doar în calitate de infuzie de ceai.

Dar castanii… devin melancolică. Mi se face dor de casă, de apartamentul meu mic dintr-un cartier gen Copou,  un imens parc verde; de la geamul meu se vede tot parcul, stau într-un bloc destul de înalt. Nu cred că voi uita vreodată zilele mele de acasă, dimineţile înecate în cafea (eram dependentă), cu vizionarea jocului veveriţelor de pe… rândul de castani imenşi crescuţi la 3 metri de geamul meu. Îmi plăcea fiecare anotimp cum îi decora, dar luna mai, mireasma de flori albe şi ciucurii aceştia gigantici, mulţi şi îmbietori… nu aveam nici un chef să mă ridic de la masă şi să plec. Dar plecam, iar seara reveneam şi citeam pe balcon, ascultând vocile oamenilor din parc, lătratul  oraşului şi viaţa castanilor. Mi s-a imprimat în minte imaginea liniştii sufleteşti de atunci. Poate nu castanii sunt  echilibrul meu, poate eram mai mică şi nu ştiam multe lucruri, nu îmi păsa de nimic… dar timpurile trec, evoluăm, ne schimbăm, ne maturizăm… E trist că murim aşa, lent, încaţi în melancolia castanilor…