Tag Archives: geam

Gândacul de Rawi Hage

gandacul copertaÎncă o carte de la Leda,  dar una ce nu mi-a trezit sentimente pozitive sau impresii frumoase. Poate că în realitate, cartea aceasta este una decentă, interesantă, intrigantă pentru cineva; pentru mine, a fost o zi pierdută în zadar.

Gândacul relatează viața unui… gândac, după cum sugerează titlul, dar și după cum se autocaracterizează personajul-narator, numele său nefiind pronunțat niciodată. Acesta este un imigrant arab, stabilit în Montreal, ducând o viață mizerabilă, trăind din ajutorul social al statului, un hoț priceput și jalnic, un om bun de nimic. Pe tot parcursul romanului, acesta relatează despre femeile pe care le-a avut, cât de mizerabil e, pe la cine a mai trecut în vizită, intrând pe geam, comparându-se cu o libarcă. Încercând să se sinucidă, acesta este internat într-un spital, iar mai apoi are ședințe cu  un psihoterapeut, Genevieve,  în cadrul cărora povestește despre familia sa și evenimentele traumatizante ce l-au determinat să imigreze. În Canada, acest gunoi, ce mai vorbește cu gândacii când trage niște cocaină pe nas, întâlnește atât oameni de treabă, cât și scursuri de teapa sa, în mediul cărora preferă să  își ducă viața.

Am citit acum ceva timp și Femei de Charles Bukowski, un roman la fel de scârbos precum Gândacul.  În acesta, personajul principal este un poet bețiv, depravat și al naibii de libidinos, care relatează despre aventurile lui amoroase cu tot felul de fătuci tinere. Niciodată nu mi-au plăcut libidinoșii, indiferent că sunt reali sau nu. Dar ambele romane m-au scârbit prin această imagine grotească a unor paraziți ai societății.

Cineva ar zice poate, că nu știu să apreciez un roman ”real”, dar din punctul meu de vedere, personajul din Gândacul nu este nici într-un caz un exemplu trist al realității noastre; nu un exemplu de victimă a sistemului, nu. Gândacul, după cum se autocaracterizează, este un gunoi ce alege să fie un gunoi, deși îi este oferită ocazia să devină cineva, să ofere societății ceva în schimb. Am detestat acest fel de oameni, iar întâlnindu-i în cărți sub formă de personaje tipologice, mă apucă sila și dezgustul.

Deci nu, astfel de cărți nu mă pasionează și le consider maculatură. Manuscrisul respectiv a fost o pierdere de timp.

Reclame

Liniște de Lucian Blaga

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud,

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept

mi s-a trezit un glas străin

şi-un cântec cântă-n mine-un dor ce nu-i al meu.

Se spune că strămoşi cari au murit fără de vreme,

cu sânge tânăr încă-n vine,

cu patimi mari în sânge,

cu soare viu în patimi,

 vin ,

  vin să-şi trăiască mai departe în noi

viața netrăită.

Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud

cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta

şi tu odată peste veacuri

pe coarde dulci de linişte,

pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat

şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie? Cine ştie?

[1919]


Tânărul cu ochii mai albaștri decât marea

Mi-au plăcut ochii lui din prima. Senini, visători, mereu evitându-I pe ai mei.  Nu-i plăceam?

Ne-am cunoscut ceva timp în urmă, într-o perioadă când eram  răvășită de tristețe. S-au întâmplat atâtea lucruri triste încât credeam că nu mă mai poate bucura nimic. Stăteam zile întregi pe pervaz, mâncând bomboane și uitându-mă pe strada murdară, udă și călcată în picioare de orice om. Mă amuza, oarecum, felul în care încercau să evite găurile pline cu apă, luptând cu vântul pentru umbrele și târându-și servietele pline cu hârtii ce aduceau fericirea. Mă gândeam dacă chiar le place să umble, așa, pe orice timp, fie ploaie, fie vânt, fie soare, fie ger, îmbrăcați mereu la patru ace, vara cu sacouri negre, iarna cu pardesiuri gri… Oare erau fericiți? Oare aveau timp să nu fie?

Geamul din care priveam era al bibliotecii din oraș. Îmi plăcea locul pentru că nu riscam să văd pe cineva cunoscut – cine din generația mea își mai ”pierde” timpul prin astfel de locuri? Țin minte că încercasem să ademenesc o prietenă, dar m-am lăsat păgubașă. La urma urmei, fiecare își allege ucigașii de timp; cineva petrecerile, cineva jocurile online, cineva cafeaua, țigara, alcoolul. Cui îi pasă?

Citeam o carte pe care o împrumutasem de ceva timp. În ziua aceea nu aveam nicio dorință să o citesc, rândurile fugeau și se încurcau între ele, iar personajele ba erau femei, ba bărbați… mă ademenea strada. Gri, un gri apăsat de toamnă trecută de etapa frunzelor aurii, trecută la etapa frunzelor ruginii, moarte de-a binelea, și a ploilor, a ploilor necontenite și reci. Iar oamenii se grăbeau pe asfaltul alunecos, târându-și servietele. M-am gândit că aș sta o eternitate să-i admir, să-i admir pe acești oameni care își cunosc viața și menirea. Eu, ce menire am? Cu ce să umplu golurile din suflet? Ce să fac cu timpul pe care-l tot țin de umăr și-l rog să nu plece? Cât de mult m-am schimbat de atunci, și dacă m-am schimbat, am devenit oare mai bună, mai de preț pentru cineva, mai semnificativă pentru lume?…

Nu am observat cum a apărut în sală. De fapt, am tresărit când am simțit răsuflarea lui pe sticla de la fereastra alăturată. Din profil părea foarte… îngândurat. Era înalt, cu un jerseu maro închis care-i accentua mâinile frumoase, cu degete lungi, făcute parcă pentru un pian sau o vioară. Mai târziu am observat un palton gri închis și un fular lung, verde-măsliniu pe masa de lângă ieșire. Părul lui blond, tuns scurt, păstra urmele ploii de afară. Picăturile se prelingeau pe fruntea puțin încruntată, ca mai apoi să ajungă pe sprâncenele arcuite, după care să fie șterse cu o batistă albă, un element colorat în ziua aceea de toamnă târzie. Avea un nas încovoiat, dar care se încadra armonios în ovalul feței, cu bărbia ascuțită, cu o fisură pe mijloc și ochii mari, ireal de albaștri. Îi țin minte și acum: senini, tăioși, melancolici și indiferenți în același timp. A fost singurul om care mi-a arătat atâtea emoții printr-o privire.

Inițial, se purta de parcă venise acasă; a stat la geam și s-a uitat afară puțin, după care și-a luat o carte de pe raft, fără măcar să vadă ce carte e și s-a aștezat pe pervaz, picior peste picior, sprijinindu-și bărbia cu mâna dreaptă, în stânga ținând cartea. M-am găndit să nu-l deranjez și am continuat să contemplez imaginea de afară, până când nu am observant că citește aceeași carte pe care o țineam în brațe. Mă gândisem, cu mintea mea de copil, că e un semn, că ar trebui să fie cineva important pentru acea zi dacă s-a întâmplat să citim aceeași carte. Abia când mi-am fixat privirea pe el, stăruitor, și-a ridicat capul și s-a uitat direct în ochii mei; cred că nu am mai simțit, și nici nu voi simți vreodată focul unor ochi mai albaștri ca marea. Aveam impresia că m-a paralizat dintr-o singură privire, de parcă ar fi o Meduză reîncarnată în secolul XXI. Mă privea fix timp de câteva minute, cred, sau poate că mi s-au părut mie acelea câteva secunde o eternitate. După și-a continuat lectura, iar eu privitul pe geam. A durat până seara această tăcere, s-au aprins luminile pe boulevard iar fluxul necontenit de domni cu serviete începuse să se micșoreze, lăsând loc bătrânilor cu câini în lesă și cupluri de îndrăgostiți, huiduiți de gașca de șmecheri din zonă, copii cu vârste cuprinse între 10 și 15 ani, ”generația asta de derbedei”, conform părerii bătrânului portar din blocul vecin.

Am decis să plec, căci tramvaiul meu își termina programul destul de devreme, iar mersul pe jos într-o astfel de seară ar fi fost neplăcut și cu o răceală  crâncenă drept cadou. Mi-am luat paltonul și fularul din cuier, mi-am aranjat părul și am plecat. În spatele meu s-a închis o ușă grea de lemn și o privire pe care nu am mai revăzut-o niciodată…


În sfârşit, sunt liberă!

…Simt libertatea de fiecare dată când ies afară şi accidental mă trezesc că viaţa îşi urmează cursul firesc, fără să mă aştete pe mine şi fără să mă forţeze să îmi deschid ochii.

După fiecare decepţie vine o rază luminoasă în suflet, tot timpul am crezut în asta şi mai cred încă, se pare că astăzi „m-a luminat” o rază de… castani înfloriţi. Ar suna prostesc, dar după o seară nebună, nebună de tot, o zi de vineri cu 5 ore plictisitoare şi neimportante – chiulite-  s-a transformat într-o şezătoare la gura sobei în faţa laptopului, eventual cu o ciocolată caldă în stânga mea şi o carte cam plictisitoare undeva pe birou. Deci…

Se pare că şi ieşitul până la magazin poate schimba ceva. Am ieşit afară şi am inspirat vara. Da, vara, pentru că primăvara din acest an a fost una urâtă şi depresivă pe plan sentimental, pentru că în rest… am mai făcut ceva, am mai luat nişte premii la nişte concursuri, am mai participat la ceva proiecte… doar că nu simţeam nici o satisfacţie sufletească de la asta… şi azi am inspirat vara. O vară multaşteptată după o iarnă prelungită…

Şi castanii. Castanii înfloriţi… într-o după amiază de început de mai, când afară era înnourat şi urât, deşi mirosea a ploaie am ieşit în parc şi plimbându-ne pe alee cu o persoană i-am zis că aştept înflorirea castanilor. Eram sigură că priveliştea aceasta îmi va aduce adevărata linişte sufletească. El a zâmbit doar, a zis că-i plac mai mult teii. Dar teii turmentează, au un miros prea puternic, prefer teiul doar în calitate de infuzie de ceai.

Dar castanii… devin melancolică. Mi se face dor de casă, de apartamentul meu mic dintr-un cartier gen Copou,  un imens parc verde; de la geamul meu se vede tot parcul, stau într-un bloc destul de înalt. Nu cred că voi uita vreodată zilele mele de acasă, dimineţile înecate în cafea (eram dependentă), cu vizionarea jocului veveriţelor de pe… rândul de castani imenşi crescuţi la 3 metri de geamul meu. Îmi plăcea fiecare anotimp cum îi decora, dar luna mai, mireasma de flori albe şi ciucurii aceştia gigantici, mulţi şi îmbietori… nu aveam nici un chef să mă ridic de la masă şi să plec. Dar plecam, iar seara reveneam şi citeam pe balcon, ascultând vocile oamenilor din parc, lătratul  oraşului şi viaţa castanilor. Mi s-a imprimat în minte imaginea liniştii sufleteşti de atunci. Poate nu castanii sunt  echilibrul meu, poate eram mai mică şi nu ştiam multe lucruri, nu îmi păsa de nimic… dar timpurile trec, evoluăm, ne schimbăm, ne maturizăm… E trist că murim aşa, lent, încaţi în melancolia castanilor…


%d blogeri au apreciat asta: