Tag Archives: rion

Cartea I: Unde cântă vântul (VIII)

environment_concept_by_michaelcty-d6s83jbV.

– Maestre, ne mai spuneți odată povestea elfizilor?

Caylus privi cu atenție micul eflid ce stătea în poziția lotusul, în primul rând; avea o sclipire de inteligență în ochi, gândi grifonidul. Dar se prefăcuse că nu a înțeles.

– Ba da maestre, mă refer la regele elfizilor; sau mai bine zis, la regi. Ei nu reprezintă o dinastie? Și cine este regele astăzi?

– Vrei să știi multe, și pe toate deodată; am mai întâlnit un copil atât de curios ca tine, Gridelin. Dar asta a fost cu ceva timp în urmă…

– Pe cine?

– În fine, să vă povestesc astăzi despre cum stă treaba cu regii Țări Irisului. Caylus trase încet, dar cu poftă, un fum din pipa sa aromată, după care, pierzându-și privirea în zare, se adresă cuiva anume, și totdată nimănui.

– V-am povestit zilele trecute despre zeitatea lor, despre Inung, și despre cum regii, la fiecare intersecție a celor două luni dispar, împreună cu suita de nimfe, iar a doua zi, în palat este găsit un copil, înconjurat de cinci nimfe. Pe fruntea copilului se vede o semilună argintie, iar elfizii sărbătoresc în acea zi întoarcerea regelui. Nu se știe de ce, dar Inung trimite, pe rând, un elf și o elfă.

– Și atunci, cum sunt ei elfi, dacă regina lui Inung este nimfă?

– Bună întrebare, Gridelin. Să știi că regii și reginele sunt create de Inung, pe când cele cinci nimfe de regina sa.

– Sunt aproape frați, atunci?

– Aproape, am putea spune; dar să revenim la povestea noastră. Într-un trecut mai apropiat, când ultimul rege a dispărut în noaptea în care cele două luni au fost umbrite de cercul roșu, s-a petrecut ceva de neînțeles. A fost o furtună năprasnică, care a distrus case și copaci, iar râurile și-au ieșit din albie. A doua dimineață, elfizii au găsit pe balcon coșulețul, o pătură micuță, cusută din stelele de dimineață, cât și pe cele cinci nimfe nou-venite. Dar acestea erau moarte, iar copilul zeului, noua regină, lipsea.

tumblr_m6abaoN1hR1qgbrpgo1_500Se așternu o tăcere sumbră peste grupul de copii ce-l ascultau pe maestru. Acesta își reaprinse pipa și trase îndelung câteva fumuri. Într-un sfârșit, Gridelin a rupt tăcerea:

– Dar maestre Caylus, ce s-a întâmplat?

– Nu se știe, Gridelin. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Iar furtuna din seara precedentă, distrugerile din Țară… până și Pădurea Nopții a gemut, iar spiritele din sânul ei au fost neliniștite. Se zvonește că toate acestea trebuiau să mascheze dispariția reginei, în urma căreia a rămas doar coșulețul și pătura cusută din stele. Grifonidul a mai tras un fum. Totuși, a continuat el, s-a nimerit ca cele două luni să mai fie odată acoperite de discul roșu, la ceva vreme după misterioasa dispariție. De data aceasta însă, totul a fost liniștit, iar a doua zi dimineața pe balcon au fost găsite cele cinci nimfe nou-venite, însă nici urmă de coșuleț. Inung și-a uimit poporul: nu a trimis un bebeluș, ci un copil de vreo șapte ani. Semiluna argintie de pe fruntea acestuia nu lăsa nici urmă de interpretare. Acest copil este regele ce domnește astăzi, Alastair Euan Lysander.

– Și regina dispărută?

– Nu se știe nimic despre ea; nici cum arăta. De altfel, elfizii nici nu-și mai bat capul cu asta. Doar regele o mai caută, își spuse în sinea lui Caylus.

Sursă imagini: 1. Environment concept de Michaelcty pe Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.

Reclame

Cartea I: Unde cântă vântul (VII)

import_market_by_zirngibl-d7vupj6IV.

În răcoarea dimineții, Palatul de Marmură se trezea. Primele s-au trezit, ca de obicei, păsările, ale căror triluri se amestecau cu stropii apei cristaline din vazele de pe balcon. Când o rază mai puternică îmbrățișă palatul, și în mod special un balcon de la etajul de sus, draperiile grele, de un rubiniu închis, au fost trase de un paj bătrân. Pe patul mare, cu baldachin, se vedea o figură întunecată, ascunsă de lumina puternică de la geamurile de cristal. Dar lumina era supărătoare, iar figura întunecată a deschis ochii. Avea o privire nemulțumită, care în câteva clipe deveni una resemnată.

– Bună dimineața, Alteță.

Bătrânul paj făcu o plecăciune, apoi se îndreptă spre un colț al camerei, unde se vedea o ușă grea, de lemn nobil. Elfidul a deschis ușa și a intrat într-o cameră mai mică, dar la fel de bogat ornamentată, cu lemn roz drept tapițerie, marmură albă pe tavan și ornamente din marmură roz. Aici se mai afla un birou masiv, de abanos, cu sertare grele, plin de teancuri de hârtii, câteva călimare, penițe aruncate la nimereală. Peretele din spatele biroului reprezenta o bibliotecă, cu rafturile pline de cărți ce se terminau în tavan. Bătrânul paj zâmbi, resemnat. A luat un pergament de pe birou, pe care l-a adus stăpânului său. Când a ieșit din cameră, în dormitor erau deja două slujnice. Una turnase într-un lighean argintiu apă cu esență de trandafir dintr-un ulcior frumos ornamentat, pe când cealaltă făcea patul. Figura întunecată nu era în cameră. Ieșise pe balcon.

god_of_evanescence_by_sakimichan-d4rzbmhÎn lumina soarelui de dimineață, domnitorul respira adânc aerul proaspăt. Figura întunecată din dormitor se transformase într-un elf înalt, cu pielea albă, sidefie. Părul lung, de un galben-auriu, cădea neglijent peste urechile lungi, ațintite în sus, căzând pe umeri, iar apoi pe capotul lui. Câteva șuvițe rebele îi cădeau pe față, peste fruntea înaltă, împodobită cu o semilună argintie pe centru; peste sprâncenele delicate, dar nu lipsite de caracter, ce înrămau o pereche de ochi albaștri, severi, somnoroși. Mai apoi, cădeau pe obrajii cu pomeții înalți, ajungând la bărbia ascuțită, terminându-se în zona claviculei.

Figura de pe balcon era regele elfizilor, stăpânul Țării Irisului, Alastair Euan Lysander, căruia elfidele amorizate îi ziceau Lysander al meu, nobilii din palat Alteță, iar poporul de rând regele nostru. La cei treizeci de ani ai săi, regele avea un chip atrăgător, ce păstra încă prospețimea tinereții, însă inspira putere, maturitate și un caracter serios, puternic. Nu degeaba elfidele din palat, și nu numai, îl considerau cel mai atractiv bărbat din regat; un singur neajuns avea elful. Neținând cont de orice farmec, zâmbet frumos, chip proaspăt sau rochie decoltată, regele nu prea interesat de nicio femeie. Nu s-a văzut odată să-i fi zâmbit unei elfide. La balurile din palat nu era văzut prea des; în schimb, slujitorii știau că în anticamera din dormitorul său, regele stătea la birou, scriind ceva; sau citea, căci în fiecare lună rafturile din bibliotecă primeau noi chiriași.

Chipeș, dar distanțat, inteligent, dar prea puțin vorbăreț, Alastair era un rege misterios pentru sexul frumos și retras pentru bărbații Țării Irisului; însă toată lumea, sau aproape toată, îl considera un conducător ce-și iubea poporul.

Acea dimineață a început ca de obicei, cu trezirea dimineața devreme, admirarea lacului de la poalele zidului, cât și depărtările frumoase, de malachit, ce se întindeau dincolo de Rion. Ceva îl neliniștea pe Alastair, căci zilele trecute a primit o scrisoare care l-a făcut să adoarmă foarte greu…

Sursă imagini: 1. Import market de Zirngibl și 2. God of evanescence de Sakimichan pe Deviantart.


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață(IV) – elfizii

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto1_500În mijlocul Pământului, unde iarba este mai verde decât smaraldul, pădurile mai frumoase și râurile mai cristaline, într-o vale înconjurată de munți, apăruse o zeitate, care zâmbind delicat de sub glugă, a decis să se stabilească aici. Numele zeității era Inung, iar forma pe care a luat-o era de elfid, căci zeitatea crease forma de Viață în momentul în care păși pe locul unde astăzi se află Rionul.

Elfizii sunt un popor delicat, frumos, cu pielea sidefie sau albă, moale și delicată. Au trăsături fine, buze subțiri, rozalii; bărbații sunt potrivit de înalți, deseori cu părul lung, ai cărui culoare poate varia de la blond-deschis la galben-grâu. Femeile, ceva mai scunde decât bărbații, au fețe frumoase, animate, vii; ochii elfizilor, în general, variază de la albastru-închis, verde-pal, roz, mov, portocaliu-pal. Sunt prietenoși, dar totodată rezervați, dacă cineva încearcă să afle mai multe despre viața lor. Le place să călătorească, să cânte, să scrie, picteze, danseze; totul ce ține de arte le este apropiat sufletului. De altfel, cele mai frumoase orașe din Tărâm sunt cele construite de elfizi, căci viziunea lor asupra frumosului este o comoară a acestui popor.

Cel mai frumos loc din Țara Irisului este Rionul, capitala, a cărei ziduri formează o semilună. Palatul din marmură roz, înalt, expresiv, se înalță deasupra tuturor celorlalte clădiri. Aici stă regele, cele cinci nimfe și cei cinci nimfi. În vecinătatea palatului se află casele nobilimii, înconjurând astfel o piață imensă, cu pavaj fin, în mijlocul căreia se află un lac cristalin, cu fântâni arteziene, ponton amenajat cu băncuțe și cupe pline cu apă pentru păsările însetate.

Palatul regelui se află exact pe mijlocul buzei semilunii, înălțându-se deasupra zidului, și el din marmură, dar bleu, ce înconjoară orașul. Sub zid, dacă ieși pe un balcon al palatului, observi un alt lac, mai mare, unde în zilele însorite vin copiii șă se bălăcească și pescarii să prindă pește.

În colțul estic al semilunii se află poarta principală, cioplită din lemn masiv, înfrumusețată de cei mai buni meșteri ai regatului; atunci când e închisă, drumețul poate vedea reprezentată pe ea două figuri, doi elfi, strămoșii elfizilor…”

– Dar maestre, elfizii nu proveneau de la zeul Inung?

– Așteaptă copile, zâmbi grifonidul. Ascultă:

Cele două figuri îl înfățișează pe Inung, în forma lui de Viață, înalt, cu urechi lungi și îndreptate în sus. Zeul are părul lung, probabil foarte deschis la culoare, a cărui breton îi acoperă tâmplele. Privirea blândă a zeului este îndreptată spre cealaltă ființă de lângă el, o nimfă a cărei nume nu este cunoscut. O ține de mână, iar creatura frumoasă, co părul lung și bucălat ce-i cade pe umeri, îl privește puțin stânjenită, dar nespus de mult îndrăgostită. După cum arată, drumețul și-ar zice că e o elfă; dar dacă s-ar apropia de poartă, ar observa că femeia are urechile amplasate lateral, zimțate, mai mult plate decât lungi, un lucru caracteristic doar nimfelor.

Legenda din spatele acestei gravuri este o poveste a cărei început a avut loc odată cu venirea lui Inung în aceste locuri. Zeul a creat Viața, primii elfizi, după chipul său; formele au început să se miște, să crească, să învețe, să se înmulțească, să creeze. Zeul a văzut că a creat o formă foarte frumoasă, inteligentă, cu o dorință imensă de a crea frumos. Dar lui Inung îi lipsea ceva: îi lipsea ocupația, căci nu mai avea ce face aici. Atunci zeul plecă din oraș și începu să colinde locurile din jur. Într-o zi, a ajuns într-o pădure rară, cu copaci tineri, verzi, păsări multe, cu penaj viu și triluri pătrunzătoare. Pădurea era neumblată, iar zeul nu văzuse nicio potecă, niciun drum; l-a creat singur, iar la un moment dat a ajuns la un lac, un lac minunat cu apă cristalină, cu lumini roz deasupra ei, iar în mijlocul lacului se vedea o insuliță mică, pe care stătea o creatură a cărei frumusețe l-a fermecat pe zeul elfizilor.

fading_light_by_sakimichan-d35ab1yEra o nimfă ce cânta la harfă. Avea ochii închiși, părul lung, roz-pal, strâns într-o coadă groasă ce-i ajungea până la glezne, înainte de asta unduindu-se delicat în jurul corpului ei alb, nud. Cântecul nimfei l-a cucerit imediat pe zeu, care a ascultat-o zile în șir. Nimfa observă chipul ce o privea de la distanță, iar cu trecerea timpului, cei doi s-au îndrăgostit unul de celălalt.

Când zeul lor a dispărut, elfizii s-au întristat; considerând că l-au supărat cu ceva, aceștia au început să construiască palatul din marmură roz în cinstea lui Inung, sperând că acesta se va întoarce cândva. Când palatul a fost terminat, a apărut zeul, aducând cu el pe cea mai frumoasă femeie: pe nimfa lui. Elfizii s-au bucurat că zeul a revenit la ei, iar Inung, la rândul său, a fost plăcut surprins de cadoul poporului său; pe cei care au construit palatul i-a făcut nobili, iar pe ceilalți i-a mulțumit.

Regele și regina au avut un fiu, al cărui nume nu se cunoaște, câci murise la câteva ore după ce s-a născut. Îndurerată, nimfa se aruncase de pe balcon, căzând în lacul crustalin. Inung nu a reușit să o readucă la viață, și ucis de durerea pierderii reginei și a copilului, s-a retras în pădurea în care a găsit-o pe regina sa. ”

– Ce poveste tristă…

Grifonidul se prefăcu că nu a auzit această remarcă; trebuia să termine pagina.

”Inung a intrat în pădure, cu gândul să-și petreacă aici restul eternității, dar ajungând spre lacul nimfei lui a rămas uimit: umbra acesteia, la fel de frumoasă ca în ziua în care a găsit-o, cânta la harfă o melodie în cinstea fiului mort. Zărindu-l, umbra îi zâmbi, îl chemă și-l strânse la pieptul său, continuând să cânte o melodie ce fac și frunzele să plângă.

Povestea spune că Inung s-a întors în Rion, aducând cu el cinci copile, cinci nimfe ce aveau chipuri minunate și semănau, oarecum, cu regina lui moartă. Le-a crescut ca pe propriile lui fiice, le-a dăruit tot ce avea mai bun. Cu timpul însă, durerea apăsătoare după moartea reginei și a fiului îl făcea tot mai mohorât, se izolase în camera sa din palat. Nici cele cinci nimfe, femei frumoase deja, nu-l făceau să zâmbească.

Într-o noapte în care stelele au licărit diferit, iar cele două luni s-au ascuns după un cerc mare, roșu, Inung a dispărut pentru totdeauna. Cele cinci nimfe s-au trezit dimineața în lacrimi, căci zeul le-a povestit ceva în vis, le-a zis că pleacă, le-a spus să împărtășească cu elfizii ceea ce le-a relatat.

Nu se știe cât adevăr a fost în cuvintele nimfelor; căci dragostea zeului pentru ele a fost o tristețe pentru elfizi, care în afară de regina lor, nu voiau să audă de nicio nimfă. Cea mai bătrână dintre ele, dacă se poate spune astfel, căci toate erau frumoae și fragede, le-a spus elfizilor că regele lor este acum cu regina; că undeva în munții elfizi, regele și-a găsit un loc veșnic, de unde își va veghea poporul. În acel loc din munți, Inung a creat un Nor, un loc aruncat sus în ceruri unde stă el cu regina sa, înconjurat de păsări magnifice, muzică a harfelor și izolarea mult-dorită, și Hăul, a cărui adâncime nu se știe, căci poalele munților ascund taine groaznice; în Hău doarme fiul lor, primul lor copil, înconjurat de un întuneric plăcut ochilor lui, liniște rece și o rază de lună, în clipa în care cele două luni sunt ascunse după un disc roșu. Un alt lucru a fost adus la cunoștința elfizilor: că noul lor rege va fi un copil găsit pe balconul palatului, în următoarea noapte în care cele două luni se vor ascunde după discul sângeriu. Și așa s-a întâmplat, deși au trecut mulți, mulți ani.

În acea noapte, în palat dormea toată lumea, chiar și nimfele, doborâte de un somn inexplicabil, adânc. Dimineața veni devreme, iar prima nimfă ce se trezi a auzit un plâns puternic, cu sughițuri, ce venea dinspre sala tronului. Plânsul nu o trezi doar pe nimfă, ci și pe celelalte patru, cât și elfizii ce se găseau în palat. Curiozitatea, dar și vechea profeție, i-a dus pe toți spre acel loc de unde se auzea plânsul.

Într-un coșuleț cusut din primele raze ale soarelui plângea un elf alb, ca spuma laptelui, cu părul de un galben-auriu, bucălat. Copilul plângea de zor, iar ochii lui cristalini, de un albastru-pal, o priveau curioși pe una dintre nimfe. Pe fruntea micului rege se observa o semilună argintie, iar împreună cu urechile lungi, ațintite spre cer, acestea erau dovezile că infantul este într-adevăr un cadou al zeului Inung.

Copilul a fost hrănit, îmbăiat, îmbrăcat; cu timpul, acesta crescu, deveni un rege măreț, având drept sfetnici cinci nimfi ce erau de fapt tații celor cinci nimfe; i-a făcut sfetnici drept răsplată nimfelor pentru grija lor. După mulți, mulți ani, regele, deja îmbătrânit, regele și-a chemat poporul și l-a înștiințat despre noaptea cu cele două luni și discul roșu, căci aceasta era aproape; regele le-a spus că el și cele cinci nimfe aveau să dispară, căci asta era dorința lui Inung. Elfizii, nedumeriți, nu au spus nimic. În dimineața următoare însă, aceștia au găsit pe balcon un copil mic, blond, cu ochii albaștri, pe fruntea căruia se vedea semiluna argintie. Era o fetiță, iar aceasta nu plângea, ci zâmbea, căci în jurul ei stăteau cinci nimfe, tinere și frumoase, care se jucau cu regina. Bătrânul elf și cele cinci nimfe cunoscute elfizilor nu mai erau nicăieri.”

– Maestre, regele a murit?

– Nu și da, copile; zeul elfizilor este un zeu foarte vechi, cred că este primul care a găsit acest Tărâm și a decis să creeze Viața. Profeția lui Inung s-a adeverit a fi o profeție ce ținea de cele două luni ce se ascundeau după discul roșu. De fiecare dată când se întâmplă acest lucru, regele curent dispare, totodată cu cele cinci nimfe, iar a doua zi, elfizii găsesc pe balcon un copil al zeului, înconjurat de alte cinci nimfe. Nu știe nimeni de ce Inung a decis să plece și să-și trimită copiii creați în Nor, dar cert este că toți regii, reginele, nimfii și nimfele dispar în acea noapte, ducându-se cel mai probabil în Hău, unde-și dorm somnul de veșnicie.

– De unde știm că ei ”dorm” acolo? A fost cineva în Hău?

– Nu copile, nimeni nu a fost niciodată în Hău. Acesta, cât și Norul, sunt ascunse foarte bine, încât un elfid, sau grifonid, sau ce formă de Viață n-ar fi, nu poate găsi aceste locuri; poate trece prin munți pe acolo, poate călca pe ușa ce duce spre ele, dar nu va observa niciodată. Străvechiul zeu nu vrea să fie deranjat.

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat și Fading light de Sakimichan, Deviantart.


Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (III) – Grifonizii

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto3_500A doua zi, copiii din Mios s-au strâns în jurul casei lui Caylus înainte de vreme; povestea din noaptea precedentă le-a băntuit mintea toată noaptea, iar cineva a spus că a visat măreția lui Eerio, zeul rece, creatorul serenizilor.

Noaptea era răcoroasă, înfășurată în muzica adormită a păsărilor din Pădurea Nopții. Cascada de la marginea satului susura atent parcă, ocolind fiecare piatră găsită în cale, dar fără sorți de izbândă. Locuitorii Miosului se pregăteau de somn, dar o mulțime de perechi de ochi mici vegheau, alungând somnul, căci conținutul tomului, dar mai ales continuarea poveștii, le măcinau gândurile.

Într-un sfârșit, maestrul, cu tomul sub braț și un toiag de lemn negru drept sprijin pentru mâna dreaptă apăru pe prag, se așeză greoi pe scări, deschise tomul și… uitase unde a rămas.

– La distrugerea meduzinilor și sigilarea intrării în mormânt! Se auziră câteva voci în cor.

– Da… bătrânul rămase la fel de pierdut în timp și spațiu ca atunci când a întrebat. Se gândea la altceva, sau poate că la aceiași poveste, a cărei relatare, de fapt, era adevărata istorie a Tărâmului, a celor cinci forme de Viață. Păcat însă că totul dispăruse sub cupolele de gheață a serenizilor, popor ce a furat cunoașterea meduzinilor, ca să o păstreze doar pentru ei, să nu lase celelalte trei popoare să o descopere. Cel puțin, așa consideră bătrânul grifonid dintr-un sat de la marginea a două Pământuri.

– Maestre Caylus…

Bătrânul se trezi din visare. Își aminti de mulțimea de copii ce-l aștepta; era timpul să deschidă tomul la pagina pe care a marcat-o.

Serenizii, poporul lui Eerio, au ascuns toate cărțile pline de înțelepciune a meduzinilor în spatele Cupolei lor de gheață, au ascuns, prin magie, intrarea în Cimitirul meduzinilor, dar s-au izolat și mai mult de celelalte popoare, de existență cărora au aflat din cărțile poporului lui Diphda. Astfel încât, rareori când vei vedea un serenid; aceștia urăsc lumina soarelui prea puternică, urăsc formele de Viață diferită de ei; se zvonește însă că păstrează legătura cu poporul zeului Velnias…”.

– De ce v-ați oprit, maestre?

– S-a terminat pasajul, tinere. Lipsește o bună parte din foi, la cât de vechi este tomul…

Caylus răsfoi volumul vechi și ros de vreme, căutând ceva. Găsi, îngândurat, dar renunță la ideea de a-l citi. Când se gândi că astăzi, seara de citit va fi una eșuată, a fost salvat de un mic elfid, care îi adresă maestrului o întrebare:

– Iar zeul nostru, a formelor de Viață din Mios, cine e?

Bătrânul răsuflă ușurat, căci trecuse de partea delicată a poveștii.

– Nu avem un singur zeu, micuțule. Nu uita că noi, locuitorii Miosului, nu suntem o singură formă de Viață, ci două. Să vă povestesc despre grifonizi, dacă tot suntem la acest capitol.

Grifonidul deschise tomul la o pagină la care s-a oprit de nenumărate ori, și stingându-și o țigară din care nu trase un singur fum, începu:

1375911_10151705342353105_338518557_nPe când celelalte zeități s-au stabilit demult pe acest Pământ, când fiecare și-a format poporul, tărâmul, orașele, satele și a stabilit frontierele, dinspre est a apărut o furtună: în fruntea ei, pășea o ființă ce semăna cu o felină: înaltă, cu pielea de culoarea piersicii, părul de un portocaliu aprins, scurt, țepos; mergea delicat, etalându-și picioarele frumoase, atletice, bustul mare, generos. Era îmbrăcată sumar, semănând mult cu poporul ei, însă diferit era faptul că avea o coadă lungă, de leopard, iar urechile sale stăteau țepene, imense, urechi de felină sălbatică. În ochii ei verzi, limpezi, se citea puterea, dar și mila față de cel slab. Numele ei era Ghiara, iar poporul care o urma era format din grifonizi, a căror înfățișare era similară zeiței; diferența însă era că bărbații auveau doar cozi, iar femeile – doar urechi de felină.

Cândva, înaintea apariției acestei zeițe, deșertul ce astăzi este casa grifonizilor era un loc nelocuit, care nu aparținea nimănui; elfizii au încercat să domesticească nisipurile veșnice, să le transforme într-un loc bun de a crea orașe, însă soarele dogoritor, vânturile fierbinți și obraznice nu le priau elfizilor, care preferau zilele fierbinți, dar cu umbre răcoroase, pe malul apelor. De aceea, pământul elfizilor se termina în preajma Pădurii Nopții, la poalele ultimilor munți din lanțul munților Elfizi.

Ghiara, o zeitate ce își iubea poporul mai mult ca orice, veni să stăpânească această oază pentru grifonizi; nu se știe exact, de unde vine zeița și cum a aflat despre deșert; poate că a dat de el din întâmplare. Cert însă este faptul că grifonida își dorea un loc frumos pentru poporul ei, iar deșertul era potrivit pentru a forma un regat. Astfel a luat naștere Regatul Ghiarei, conducătoarea grifonizilor, popor barbar, dar ținut sub control de Ghiara.

Elfizii nu știau despre venirea grifonizilor; inițial, au crezut că va avea loc un război, căci intenția grifonidei era de a face rost de pământ. Auzind aceste zvonuri, conducătoarea poporului venit din est se îndreptă spre Rion, capitala Țării Irisului, locul în care regele acestora, a căror nume s-a pierdut în timp, se adeveri un diplomat desăvârșit, iar cei doi conducători a două popoare au stabilit relații de amiciție, desemnând frontierele precise între cele două țări.

Cu timpul, poporul barbar, a căror unică misiune era să se descurce în viață luptând, s-a stabilit în deșert, iar sub cârmuirea înțeleaptă a Ghiarei, a creat orașe, târguri, ferme, și în câteva decenii au devenit o societate cât de cât civilizată, deși unele obișnuințe le-au rămas pentru totdeauna.

Timpul nu cruță nimic. Deși Ghiara a fost o conducătoare desăvârșită, timpul a ajuns-o din urmă, luându-i viața într-o noapte albă, când lumina lunii și a stelelor au transformat cerul într-o sală de bal, plină de lumină. În urma ei, a rămas micuța Feydina, care domnește până astăzi.”

Bătrânul închise cartea, dar un copil a rămas îngândurat, și reușind să-și învingă timiditatea, l-a întrebat pe Caylus:

-Maestre, în tom se zice că Ghiara era o zeiță; de ce zeița semăna atât de mult cu poporul ei? Și de ce a murit?

– Bună întrebare, micuțule. Apoi, adresându-se către mulțimea de ochi curioși, aprinzându-și o țigară – în tom nu scrie, dar din alte surse știm că Ghiara nu venise singură, ci acompaniată de o creatură mică, pui pe atunci, ai cărei nume este Cronobog. Din surse anonime, dar cât se poate de precise, se știe și cum arăta Cronobog: apare drept un animal cu corp de leu, aripi de vultur și coadă de șarpe; are ochii pătrunzători, albaștri-turcuaz-foarte deschiși; partea de pasăsare are un penaj la fel de albastru-sidefiu-turcuaz, coada de șarpe este aurie și partea de leu de un roșu aprins ca focul. Adevărata zeitate a grifonizilor, Cronobog, la scurt timp după venirea în deșert, s-a izolat în Pădurea Nopții, veghind asupra poporului său. Puteai să-l întâlnești pe Cronobog în pădurea întunecată, plină de mistere, spirite malefice și energii prea puțin prietenoase. Cel ce-l întâlnea stabilea o legătură verbală cu zeul în mintea călătorului; dacă întâlnea grifonul, călătorul îi auzea vocea răsunând în minte.

Deși își dorea o viață tihnită, departe de Viața creată de el, Cronobog era deseori deranjat de grifonizi sau elfizi ce apăreau de nicăieri în pădurea lui. Plictisit de ei, Cronobog și-a descoperit capacitatea de a duce sufletele vii pe tărâmul celălalt, pentru a-și revedea rudele moarte. Plata pentru acest ”dar” era o jumătate din viață, un lucru prea scump pentru majoritatea călătorilor. Vizitele în pădurea zeului deveniră mai rare, ceea ce l-a mulțumit.

Fumul de țigară îl înconjura pe Caylus ca o aură binevoitoare. Copiii mai așteptau ceva, nici ei nu știau ce, deși în mintea lor presimțeau că asta va fi totul pentru seara de azi. Bătrânul se ridică, fără a spune un cuvând, și dispăru în spatele ușii vechi, roase de timp, care părea a fi o copie fidelă a tomului de sub brațul său. Vântul rece dintspre nord învălui Miosul într-un somn adânc, liniștit. Se auzea doar susurul cascadei…

Sursă imagini: tumblr, autori neidentificați.


%d blogeri au apreciat asta: