Tag Archives: păsări

Muzeul național de istorie naturală ”Grigore Antipa” București

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame

Cartea I: Unde cântă vântul (VII)

import_market_by_zirngibl-d7vupj6IV.

În răcoarea dimineții, Palatul de Marmură se trezea. Primele s-au trezit, ca de obicei, păsările, ale căror triluri se amestecau cu stropii apei cristaline din vazele de pe balcon. Când o rază mai puternică îmbrățișă palatul, și în mod special un balcon de la etajul de sus, draperiile grele, de un rubiniu închis, au fost trase de un paj bătrân. Pe patul mare, cu baldachin, se vedea o figură întunecată, ascunsă de lumina puternică de la geamurile de cristal. Dar lumina era supărătoare, iar figura întunecată a deschis ochii. Avea o privire nemulțumită, care în câteva clipe deveni una resemnată.

– Bună dimineața, Alteță.

Bătrânul paj făcu o plecăciune, apoi se îndreptă spre un colț al camerei, unde se vedea o ușă grea, de lemn nobil. Elfidul a deschis ușa și a intrat într-o cameră mai mică, dar la fel de bogat ornamentată, cu lemn roz drept tapițerie, marmură albă pe tavan și ornamente din marmură roz. Aici se mai afla un birou masiv, de abanos, cu sertare grele, plin de teancuri de hârtii, câteva călimare, penițe aruncate la nimereală. Peretele din spatele biroului reprezenta o bibliotecă, cu rafturile pline de cărți ce se terminau în tavan. Bătrânul paj zâmbi, resemnat. A luat un pergament de pe birou, pe care l-a adus stăpânului său. Când a ieșit din cameră, în dormitor erau deja două slujnice. Una turnase într-un lighean argintiu apă cu esență de trandafir dintr-un ulcior frumos ornamentat, pe când cealaltă făcea patul. Figura întunecată nu era în cameră. Ieșise pe balcon.

god_of_evanescence_by_sakimichan-d4rzbmhÎn lumina soarelui de dimineață, domnitorul respira adânc aerul proaspăt. Figura întunecată din dormitor se transformase într-un elf înalt, cu pielea albă, sidefie. Părul lung, de un galben-auriu, cădea neglijent peste urechile lungi, ațintite în sus, căzând pe umeri, iar apoi pe capotul lui. Câteva șuvițe rebele îi cădeau pe față, peste fruntea înaltă, împodobită cu o semilună argintie pe centru; peste sprâncenele delicate, dar nu lipsite de caracter, ce înrămau o pereche de ochi albaștri, severi, somnoroși. Mai apoi, cădeau pe obrajii cu pomeții înalți, ajungând la bărbia ascuțită, terminându-se în zona claviculei.

Figura de pe balcon era regele elfizilor, stăpânul Țării Irisului, Alastair Euan Lysander, căruia elfidele amorizate îi ziceau Lysander al meu, nobilii din palat Alteță, iar poporul de rând regele nostru. La cei treizeci de ani ai săi, regele avea un chip atrăgător, ce păstra încă prospețimea tinereții, însă inspira putere, maturitate și un caracter serios, puternic. Nu degeaba elfidele din palat, și nu numai, îl considerau cel mai atractiv bărbat din regat; un singur neajuns avea elful. Neținând cont de orice farmec, zâmbet frumos, chip proaspăt sau rochie decoltată, regele nu prea interesat de nicio femeie. Nu s-a văzut odată să-i fi zâmbit unei elfide. La balurile din palat nu era văzut prea des; în schimb, slujitorii știau că în anticamera din dormitorul său, regele stătea la birou, scriind ceva; sau citea, căci în fiecare lună rafturile din bibliotecă primeau noi chiriași.

Chipeș, dar distanțat, inteligent, dar prea puțin vorbăreț, Alastair era un rege misterios pentru sexul frumos și retras pentru bărbații Țării Irisului; însă toată lumea, sau aproape toată, îl considera un conducător ce-și iubea poporul.

Acea dimineață a început ca de obicei, cu trezirea dimineața devreme, admirarea lacului de la poalele zidului, cât și depărtările frumoase, de malachit, ce se întindeau dincolo de Rion. Ceva îl neliniștea pe Alastair, căci zilele trecute a primit o scrisoare care l-a făcut să adoarmă foarte greu…

Sursă imagini: 1. Import market de Zirngibl și 2. God of evanescence de Sakimichan pe Deviantart.


Fragment

Ferdinand Knab~ Pavilion near the water. 1892Îi plăcea să deseneze păsări. Oriunde, oricând; chiar dacă era prea frig pe blacon, chiar dacă nu era nicio pasăre acolo, chiar dacă celelalte nimfe știau că este puțin cam… sărită.

Adrasteia era trecută de vârsta tinereții. Anii nu i-au nins părul, căci a rămas la fel de albastru-strălucitor, ca un safir rar, o culoare ce era pe placul copiilor din capitală și mamelor tinere, abia ieșite din adolescență. Prea bătrână ca să se mai plimbe, zâmbăreață, cu celelalte nimfe prin oraș; prea tânără ca să-și îngroape trupul într-un loc uitat de lume.

În odaia ei, după ce plesace pentru totdeauna, s-au găsit albume cu păsăsri de diferite mărimi, culori, expresii… ”sigur era dusă cu pluta”, își zise Dione,  pe chipul căreia, deși frumos, se vedea limpede o răutate nemascată, o cruzime total atipică neamului nimfelor; noua locuitoare a acestei camere, tânăra Hevajra, admiratoarea cea mai înfocată al zeiței artelor, o privi necruțător pe Dione, dar nu spuse nimic. ”Hm, se pare că și asta e la fel, țăcănită”, și plecă, închizând ușa cu un dezgust imens pentru omenire.

Hevajra nu schimbă nimic în acea cameră. O săptămână nu-și despachetă bagajele, ci, înarmată cu o lupă, o foaie de hârtie și niște bucăți de lemn, a studiat fiecare foaie găsită în acea cameră cu privirea spre mare. Iar peste ceva timp, în palat au început să apară păsări exotice, colorate, maiestuoase, poziționate pe holuri, în rame aurite sau argintii; nimeni nu s-ar fi gândit că Adrasteia, nimfa cea bătrână și puțin ursuză, avea atâtea perle ascunse în camera ei.

Cea mai frumoasă era totuși pasărea albastră, desenată pe o pânză sidefie, o pânză rară, a cărei origine era necunoscută; nici pictorii regelui nu mai văzuseră așa material bun. Dar Adrasteia era nimfă, iar puterile ei nu au fost cunoscute niciodată… totuși, pasărea albastră era cea mai frumoasă lucrare a ei. Nu se știa despre existența unei astfel de păsări în regat: mare, cu o coadă lungă, formată din câteva pene sidefii, cu marginile mov; aripi mari, gata-gata să înalțe corpul suav, lunecos, spre înălțimile cerului. Ceea ce o frăpase pe Havjra erau ochii: rubinii, așa cum nu mai văzuse vreodată. Gilla, nimfa a cărei voce răsuna foarte rar în palat, privi tabloul cu ochii ei nevăzători, și ajungând la ochii pasării se înfioră: ”sunt ochii ei!”. Degeaba încercă Hevajra să o iscodească, ochii cui?; Gilla nu mai spuse nimic.

Misterul nu a fost rezolvat, și totuși, pânza îi plăcu atât de mult regelui, încât următoarele zile aceasta a fost pusă într-o ramă de cristal în sala tronului, încântând pe toți cei care ajungeau aici. Gilla, ai cărei ochi nu vedeau decât o lume distorsionată și difereită de cea a poporului ei, evita cu delicatețe acea bucată de pânză.

Hevajra se dovedi a fi o admiratoare înfocată a pergamentelor prăfuite din bibliotecă. Deseori, era văzută savurând o ceațcă aromată de ceai pe veranda spațioasă, plină de soare a palatului. Pe masă, lângă nelipsita vază cu biscuiți și ciocolată, mereu se găsea câte un pergament, două, sau chiar un volum scris într-o limbă prea puțin cunoscută. Atunci când nu o găseai pe verandă, o vedeai în atelierul regelui, făcând cele mai sigure măsurători, combinând cele mai frumoase mătăsuri, schițând cele mai interesant și armonioase veșminte, căci Hevajra era nimfa care era în stare să creeze cele mai frumoase rochii – pentru doamne, și cele mai minunate robe – pentru domni.

Într-una din zile, atunci când treburile regatului nu o deranjau, când atelierul era prea sufocant, nimfa își luă ceașca de ceai de fructe și un pergament vechi, mai firav decât toate celelalte. Nu desluși scrisul, căci era un scris străvechi, necunoscut ei. Se îndreptă spre bibliotecă, căutându-l pe Llassar, bătrânul ministru ce era cunoscut pentru faptul că cunoștea toate limbile vorbite, de la înființarea regatului până în prezent. Dar nu-l găsi; în biblioteca vastă, mirosind a pergamente, praf și cuiburi de șoareci, o văzu pe Gilla, ai cărei companie nu-i aducea prea mare satisfacție; după incidentul cu pasărea albastră, Gilla părea prea puțin interesată de a petrece timpul cu Hevajra. Decisă să nu o deranjeze, se îndreptă spre ușă, dar nimfa cu părul roz îi vorbi:

-Ce ai acolo?

Se întoarse încurcată:

-Îl căutam pe maestrul Llassar, dar văd că nu este aici…

-Hevajra, ce pergament ai în mână?

Vocea ei, de obicei calmă, prea rar auzită, o intrigă.

-Nu știu; nu deslușesc cuvintele. E o limbă ce nu îmi este cunoscută.

Gilla se ridică de la masă, închise cartea și se îndreptă spre Hevajra. Îi luă pergamentul din mână, îl privi atentă. O umbră de mirare îi trecu pe față; doar atât. După care se încruntă.

-Este povestea celor șapte nimfe.

-Povestea celor șapte nimfe? Nu auzisem niciodată despre ea…

-Nu aveai cum; ești prea tânără. Oricum, nu este ceva demn de povestit.

Dar tremurul ușor al mâinilor, atunci când încercă să împăturească pergamentul, o trădă.

-Zi-mi, Gilla, despre ce este această poveste?

Nimfa își fixă privirea oarbă spre Hevajra, iar chipul ei, în lumina palidă a lumânărilor, în atmosfera plină de praf și curenți de aer rece o înfioră; era ceva ascuns în acea bucată de pergament…

(c) Imagine: Ferdinand Knab~ Pavilion near the water. 1892


Roz – Voltumna: Femeia cu părul de aur

Voltumna (sursă: tumblr)Apusul desena umbre sângeroase pe orașul în ruine. Clădirile vechi, dărâmate, servind drept casă pentru păsări sau viermi se profilau trist în soarele ce apunea. Din când în când se desprindea câte o țiglă sau o cărămidă și cădea jos, ridicând praful. În jur era o liniște deplină: păsările în acest loc blestemat erau mute. Le-a amuțit Voltumna.

Femeia știa de orașul dărâmat. Astăzi stătea într-o cafenea mică, drăgălașă, discutând de zor cu prietenele ei. Ținea în mâna delicată o țigară pe jumătate fumată. O învăluia mirosul de tutun și de mentă. Zâmbea. Voltumna avea buze roșii și savuroase care erau surprinse mereu într-un zâmbet, arătând dinții mici, sidefii. Când vorbea, își privea prietenele cu niște ochi frumoși, puțin oblici și de o culoare verde-cenușie. Ochii, buzele și pielea măslinie erau conturați de părul ei bogat, ondulat și lăsat pe spate, reflectând lumina galbenă din încăpere. Privită de afară, părea o zeitate cu părul de aur.

Stingând țigara, Voltumna și-a întors privirea spre stradă. Contempla asfaltul crăpat, oamenii grăbiți și ploaia ce urma să înceapă. Cineva mergea cu o umbrelă galbenă. Se auzeau clopoței undeva departe, acompaniați de răsete de copii. Fața femeii s-a crispat într-un zâmbet demonic, iar ochii au căpătat o licărire ciudată. Priveliștea din geam se schimbase brusc: vitrinele de pe partea cealaltă a străzii, frumoase și aranjate deveniseră ruine, cu denumirea ștearsă, geamurile crăpate și culoarea vie roasă de ploi. Asfaltul se prefăcuse în praf, iar oamenii își continuau drumul fără să observe demonul ce îi privea.

Voltumna ieși pe stradă. Norii au dispărut, iar soarele care era la zenit apunea cu viteză, oprindu-se la orizont. Oamenii din jur însă păreau că nu văd nimic. Semănau cu niște marionete fără suflet ghidate de niște ațe invizibile. Zâmbetul femeii devenise înfricoșător: se schimbase și ea. Părul de aur era strâns la spate cu o panglică din argint. În loc de hainele de oficiu avea zale sângerii, înfrumusețate cu pietre argintii. Pantofii i se prefăcuseră în bocanci grei de oțel. În mâna stângă  ținea o sabie cu mâner încrustat cu pietre argintii și rubine. Tăișul sabiei strălucea în lumina soarelui, înghițind focul din cer. Voltumna înainta pe bulevard, trecând lângă oamenii ce nu păreau să existe deloc. A ajuns într-un loc înconjurat de mai multe clădiri a căror țigle și cărămizi continuau să cadă. Aici erau mulți oameni cu fețe cunoscute. Bărbați, femei, copii, bătrâni… și toți păreau să fie diferiți de cei de pe stradă: știau cine este Voltumna și înțelegeau că aici le este sfârșitul. Femeia zâmbi.

***

Soarele continua să apună de o eternitate. Păsările priveau amuțite femeia demonică din mijlocul orașului. În jur, numai bucăți de carne, sânge închegat, fețe de copii terifiați, ochi ce păreau să prindă ultima fărâmă de viață. Seara însă era una frumoasă. Voltumna își ridică fața și întâmpină, cu ochii închiși și împăcați, briza caldă ce-i răsfira părul pe spate. Într-o baltă imensă de moarte femeia era fericită; mirosea a prospețime în jur și parcă totul revenise la locul său. Undeva în apropiere o cărămidă desprinsă căzuze, ridicând un nor de praf argintiu.

  • Voltumna – zeu al schimbărilor și al anotimpurilor în mitologia etruscă.

Gânduri aiurea printre visări și toamne

…Iar tot ce voiam era o toamnă splendidă, eclipsată de zâmbetul tău. Mi-am dorit o potecă pierdută undeva în lume, o potecă înconjurată de timiditatea copacilor bruni, roșii, portocalii care și-ar retrage crengile frgile, bătrâne de câteva luni spre trunchi, oferindu-ne drum liber. Mi-am dorit să ne ținem de mână, așa, ca-n copilărie, atunci când dragostea însemna ținutul de mână, lopățica mai departe de capul celuilalt și un pumn de bomboane furate din fructieră, mâncate în grabă undeva în spatele casei, ”cina romantică”. Cum spuneam, mi-aș fi dorit să ne ținem de mână și să alergăm pe poteca dăruită de toamna splendidă. Să încerci să mă oprești și să îmi zici că sunt o copiliță fără minte la cei aproape 20 de ani ai mei. Să mă îmbrățișezi așa cum numai tu știi și să-mi șoptești la ureche acel ”micuțo” pe care l-am adorat din prima clipă. După care să mă eliberezi din îmbrățișarea ta, crezând că m-am astâmpărat, lucru naiv, deoarece voi fugi înainte, chicotind, iar tu te vei lăsa păgubaș și doar vei zâmbi.
Ți-am zis că nu-mi plac florile, nu-i așa? Te-am mințit, de fapt îmi plac foarte mult, mai puțin trandafirii. Îmi amintesc de o iubire egoistă ce s-a spulberat demult, undeva într-un oraș pe care nu mi-l mai amintesc. Îmi plac florile pentru că sunt frumoase; îmi plac pentru că acoperă aerul din jurul meu cu parfumul lor mimunat, mereu proaspăt; îmi plac florile pentru că în mirosul lor îți simt prezența și pentru că mereu mă fac să zâmbesc când le privesc. Sunt atât de puține lucruri minunate în viață, însă unele dintre ele pot fi prelungite datorită unor lucruri mărunte, cum ar fi irișii, de exemplu…
Cum ziceam, aș vrea să ajungem în inima pădurii, lăsând poteca în spatele nostru. Mi-aș dori să ne culcăm pe iarbă fără să ne pese că s-ar putea să ne ridicăm cu pantalonii colorați în verde și cu diferiți gândaci în cap; mi-ar plăcea să admir cerul cu tine, cerul tomnatic care îmi este cel mai drag: calm, albastru crud, cu vânt atent, nori aproape nemișcați și v-uri de păsări migratoare. Cer melancolic, atins atent de tot de un avion, străbătut de vre-o pasăre tânără, avântată în primul zbor. Mi-ar plăcea să stau o eternitate în spațiul acela, o poieniță înconjurată de pădurea împodobită cu raze de soare, cer imens, iarbă prin păr și mâna ta strângând-o pe a mea. Mi-aș fi dorit să admirăm împreună freamătului vieții din jurul nostru, chiar dacă gândurile fiecăruia ar zbura în direcții diferite. Mi-aș dori să-ți simt prezența alături, chip cu ochi albaștri mai senini decât cerul. Ochi pe care mereu încerci să-i ascunzi de mine, și nu pot înțelege de ce ai încerca să ascunzi de lume ceva atât de fermecător.
Aș vrea să exiști alături de mine într-o fărâmă de lume; să exiști în inima mea, în amintirile mele, în realitatea pe care o trăiesc; mi-aș dori să fii tu, o enigmă cu ochi albaștri; mi-aș dori să știu că ești bine acolo unde ești și că îți este dor de mine, oricând, oricunde. Mi-aș dori să cred că exiști și în lumea acea mică, în inima pădurii, înconjurată de copaci din carnaval, un cer albastru, imens și iarba moale, aproape palidă prin păr…

 

 

 


Păsări uitate în zbor

De fapt, e  titlul  unei cărţi, nu sunt autoarea titlului. Dar mi-a venit  în minte această imagine acum un sfert de oră, când timp de vreo 20 de minute vântul a purtat ploiaia prin faţa geamului. Uitându-te afară aveai impresia că e  o ceaţă mânată de forţe malefice, şi totuşi picăturile mari băteau în sticlă. Am impresia că era lapoviţă.

Dar ideea e cu totul alta, în acest vacarm de afară am văzut o pasăre ce plonja singuratică în văzduh.Se înălţa şi în acelaşi moment plonja în jos, cred că viteza ploii o dobora.Dar era atât de singură, într-o dezlănţuire violentă a naturii, sihastră pe cerul acoperit de un gri vaporos…şi melodia pe care o ascultam la moment, Gregorian – Join me, un cover pe melodia celora de la HIM a creat  o atmosferă ciudată în jurul meu.M-a cuprins melancolia şi o nemărginită tristeţe, zborul singur, în ploaie, al unei biete păsări şi vocea soliştilor în care se destingea solista şi tristeţea pe care mi-o inspiră cuvintele cântate de ea…

Acum apare soarele, încet-încet, dar sunt sigură că vântul va aduce iar ploi, de vreo trei zile ţine  timpul acesta tâmpit, nu-mi place! De parcă e martice şi nu aprilie. Dar sper că în întinsul cerului nu voi mai vedea o pasăre pierdută în zbor…


Dragobete – Să iubim în stil românesc?

Între mine şi tine sunt kilometri de lumină ascunsă în nepăsare. Între mine şi tine nu există nici spaţiu, nici timp, însă noi nu ştim despre asta. Între mine şi tine sunt doar un ghiocel, o rândunică şi un parfum de primăvară.

Ar suna banal şi totuşi ar putea fi o declaraţie de dragoste, de ce nu? Poate câteva retuşuri şi  o persoană iubită căreia să-i dedici cu un ton mai puţin melancolic aceste cuvinte… Aşadar… Dragobetele, sărbătoarea bătrânilor şi atât de subapreciată de o parte dintre tinerii  de azi.Ce ar însemna această zi, în care, la fel ca în atâtea altele, auzind acest cuvânt unul zâmbeşte, altul stă ca o legumă şi dormitează mai departe, iar altcineva râde sarcastic ?

Dragobetele este o sărbătoare cu tradiţii bine înfipte în trecutul poporului nostru, chiar dacă unii nici nu cunosc sensul acesteia. 24 februarie are denumirea şi de  Cap de Primăvară sau Logodnicul Păsărilor, înfăţişănd un personaj mitic, un tânăr chipeş şi puternic care aduce iubirea. O veche legendă românească spune că Dragobetele este un personaj mitologic, fiul babei Dochia, care are misiunea,ca sol al iubirii, să vegheze nunta păsărilor şi a animalelor, reînvierea naturii şi a dragostei în inimile oamenilor.

În mediul rural Dragobetele se sărbătorea în vechime într-o atmosferă romantică;  în această zi fetele şi băieţii îmbrăcându-se în cele mai bune haine de sărbătoare mergeau spre păduri pentru a culege flori, ghiocei, viorele pe care le aşezau la icoane şi le foloseau la diferite ritualuri de dragoste, precum  ademenirea dragostei în casă sau căutarea ursitului. Un alt ritual legat de Dragobete este şi acela al omătului netopit pe care-l strângeau fetele, considerând că are efecte magice, făcându-le mai frumoase şi mai drăgăstoase. Spre prânz, fetele fugeau spre sat, atrăgând în urma lor pe băiatul drag, făcându-l să o urmeze şi să o prindă. Dacă tânărul prindea fata putea să o sărute în văzul lumii, acest legământ al dragostei fiind exprimat în popor prin zicala „Dragobetele sărută fetele!”. Aceste „logodne” pe un an deseori se transformau în căsnicii.

O altă tradiţie legată de Dragobete este şi înfrăţirea tinerilor, aceştia făcând o crestătură pe mână în formă de cruce, atingându-şi mâna de altcineva pentru a deveni astfel fraţi sau surori de cruce.Tot de Dragobete se spunea că dacă o femeie va atinge un bărbat din alt sat va fi drăgăstoasă tot anul. În această zi nu se sacrificau animale, iar femeile aveau grijă să hrănească bine toate păsările. De asemenea, în această zi nu se putea lucra la fel ca în alte zile, spunându-se că Dragobete se supără. În schimb, se făcea curat şi fiecare avea grija să nu-l prindă Dragobetele fără pereche, ceea ce ar fi însemna singurătate până în anul următor.

În seara de Dragobete se făceau petreceri, la care fiecare cânta, se distra, juca hora, pentru că se zicea că cel care nu a avut voie bună de Dragobete nu-şi va găsi perechea tot anul. Se obişnuia ca flăcăii să petreacă în alt sat, ca să le meargă bine peste vară.

Dragobetele reprezintă o sărbătoare tradiţională, care din păcate este umbrită de sărbătoarea îndrăgostiţilor preluată de la catolici,Sărbărtoarea Sf. Valentin, care se celebrează cu zece zile înaintea acestuia. Majoritatea românilor nu mai sărbătoresc astăzi această zi, pentru unii fiind chiar „demodată ” sau „plictisitoare”.

Personal, consider că Dragobetele este o sărbătoare mai puţin comercială decât  este Sf. Valentin, mult mai romantică, mai sinceră  şi mai aproape de suflet, prin tradiţiile sale pitoreşti. De ce nu s-ar dărui flori primăvăratice în loc de trandafirii banali? De ce nu s-ar ieşi la o plimbare în pădure sau în parc (depinde şi de timpul de afară) decât la o cină la fel de banală ca şi trandafirii? De ce nu s-ar dărui o amintire a primelor ziledecât inimioare pline de  „I love you”, care aproape că nu mai reprezintă nimic?

Oricare ar fi răspunsul la întrebarea din titlu, să nu uităm că anul are multe (365 sau 366) zile şi că nu trebuie să ne trezim o dată pe an ca să ne amintim că iubim. Să iubim în fiecare zi şi să demonstrăm asta prin fapte. Stilul… depinde în fond de fiecare.



%d blogeri au apreciat asta: