Tag Archives: regina

Cartea I: Unde cântă vântul (VIII)

environment_concept_by_michaelcty-d6s83jbV.

– Maestre, ne mai spuneți odată povestea elfizilor?

Caylus privi cu atenție micul eflid ce stătea în poziția lotusul, în primul rând; avea o sclipire de inteligență în ochi, gândi grifonidul. Dar se prefăcuse că nu a înțeles.

– Ba da maestre, mă refer la regele elfizilor; sau mai bine zis, la regi. Ei nu reprezintă o dinastie? Și cine este regele astăzi?

– Vrei să știi multe, și pe toate deodată; am mai întâlnit un copil atât de curios ca tine, Gridelin. Dar asta a fost cu ceva timp în urmă…

– Pe cine?

– În fine, să vă povestesc astăzi despre cum stă treaba cu regii Țări Irisului. Caylus trase încet, dar cu poftă, un fum din pipa sa aromată, după care, pierzându-și privirea în zare, se adresă cuiva anume, și totdată nimănui.

– V-am povestit zilele trecute despre zeitatea lor, despre Inung, și despre cum regii, la fiecare intersecție a celor două luni dispar, împreună cu suita de nimfe, iar a doua zi, în palat este găsit un copil, înconjurat de cinci nimfe. Pe fruntea copilului se vede o semilună argintie, iar elfizii sărbătoresc în acea zi întoarcerea regelui. Nu se știe de ce, dar Inung trimite, pe rând, un elf și o elfă.

– Și atunci, cum sunt ei elfi, dacă regina lui Inung este nimfă?

– Bună întrebare, Gridelin. Să știi că regii și reginele sunt create de Inung, pe când cele cinci nimfe de regina sa.

– Sunt aproape frați, atunci?

– Aproape, am putea spune; dar să revenim la povestea noastră. Într-un trecut mai apropiat, când ultimul rege a dispărut în noaptea în care cele două luni au fost umbrite de cercul roșu, s-a petrecut ceva de neînțeles. A fost o furtună năprasnică, care a distrus case și copaci, iar râurile și-au ieșit din albie. A doua dimineață, elfizii au găsit pe balcon coșulețul, o pătură micuță, cusută din stelele de dimineață, cât și pe cele cinci nimfe nou-venite. Dar acestea erau moarte, iar copilul zeului, noua regină, lipsea.

tumblr_m6abaoN1hR1qgbrpgo1_500Se așternu o tăcere sumbră peste grupul de copii ce-l ascultau pe maestru. Acesta își reaprinse pipa și trase îndelung câteva fumuri. Într-un sfârșit, Gridelin a rupt tăcerea:

– Dar maestre Caylus, ce s-a întâmplat?

– Nu se știe, Gridelin. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Iar furtuna din seara precedentă, distrugerile din Țară… până și Pădurea Nopții a gemut, iar spiritele din sânul ei au fost neliniștite. Se zvonește că toate acestea trebuiau să mascheze dispariția reginei, în urma căreia a rămas doar coșulețul și pătura cusută din stele. Grifonidul a mai tras un fum. Totuși, a continuat el, s-a nimerit ca cele două luni să mai fie odată acoperite de discul roșu, la ceva vreme după misterioasa dispariție. De data aceasta însă, totul a fost liniștit, iar a doua zi dimineața pe balcon au fost găsite cele cinci nimfe nou-venite, însă nici urmă de coșuleț. Inung și-a uimit poporul: nu a trimis un bebeluș, ci un copil de vreo șapte ani. Semiluna argintie de pe fruntea acestuia nu lăsa nici urmă de interpretare. Acest copil este regele ce domnește astăzi, Alastair Euan Lysander.

– Și regina dispărută?

– Nu se știe nimic despre ea; nici cum arăta. De altfel, elfizii nici nu-și mai bat capul cu asta. Doar regele o mai caută, își spuse în sinea lui Caylus.

Sursă imagini: 1. Environment concept de Michaelcty pe Deviantart și 2. tumblr, autor neidentificat.

Reclame

Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață(IV) – elfizii

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto1_500În mijlocul Pământului, unde iarba este mai verde decât smaraldul, pădurile mai frumoase și râurile mai cristaline, într-o vale înconjurată de munți, apăruse o zeitate, care zâmbind delicat de sub glugă, a decis să se stabilească aici. Numele zeității era Inung, iar forma pe care a luat-o era de elfid, căci zeitatea crease forma de Viață în momentul în care păși pe locul unde astăzi se află Rionul.

Elfizii sunt un popor delicat, frumos, cu pielea sidefie sau albă, moale și delicată. Au trăsături fine, buze subțiri, rozalii; bărbații sunt potrivit de înalți, deseori cu părul lung, ai cărui culoare poate varia de la blond-deschis la galben-grâu. Femeile, ceva mai scunde decât bărbații, au fețe frumoase, animate, vii; ochii elfizilor, în general, variază de la albastru-închis, verde-pal, roz, mov, portocaliu-pal. Sunt prietenoși, dar totodată rezervați, dacă cineva încearcă să afle mai multe despre viața lor. Le place să călătorească, să cânte, să scrie, picteze, danseze; totul ce ține de arte le este apropiat sufletului. De altfel, cele mai frumoase orașe din Tărâm sunt cele construite de elfizi, căci viziunea lor asupra frumosului este o comoară a acestui popor.

Cel mai frumos loc din Țara Irisului este Rionul, capitala, a cărei ziduri formează o semilună. Palatul din marmură roz, înalt, expresiv, se înalță deasupra tuturor celorlalte clădiri. Aici stă regele, cele cinci nimfe și cei cinci nimfi. În vecinătatea palatului se află casele nobilimii, înconjurând astfel o piață imensă, cu pavaj fin, în mijlocul căreia se află un lac cristalin, cu fântâni arteziene, ponton amenajat cu băncuțe și cupe pline cu apă pentru păsările însetate.

Palatul regelui se află exact pe mijlocul buzei semilunii, înălțându-se deasupra zidului, și el din marmură, dar bleu, ce înconjoară orașul. Sub zid, dacă ieși pe un balcon al palatului, observi un alt lac, mai mare, unde în zilele însorite vin copiii șă se bălăcească și pescarii să prindă pește.

În colțul estic al semilunii se află poarta principală, cioplită din lemn masiv, înfrumusețată de cei mai buni meșteri ai regatului; atunci când e închisă, drumețul poate vedea reprezentată pe ea două figuri, doi elfi, strămoșii elfizilor…”

– Dar maestre, elfizii nu proveneau de la zeul Inung?

– Așteaptă copile, zâmbi grifonidul. Ascultă:

Cele două figuri îl înfățișează pe Inung, în forma lui de Viață, înalt, cu urechi lungi și îndreptate în sus. Zeul are părul lung, probabil foarte deschis la culoare, a cărui breton îi acoperă tâmplele. Privirea blândă a zeului este îndreptată spre cealaltă ființă de lângă el, o nimfă a cărei nume nu este cunoscut. O ține de mână, iar creatura frumoasă, co părul lung și bucălat ce-i cade pe umeri, îl privește puțin stânjenită, dar nespus de mult îndrăgostită. După cum arată, drumețul și-ar zice că e o elfă; dar dacă s-ar apropia de poartă, ar observa că femeia are urechile amplasate lateral, zimțate, mai mult plate decât lungi, un lucru caracteristic doar nimfelor.

Legenda din spatele acestei gravuri este o poveste a cărei început a avut loc odată cu venirea lui Inung în aceste locuri. Zeul a creat Viața, primii elfizi, după chipul său; formele au început să se miște, să crească, să învețe, să se înmulțească, să creeze. Zeul a văzut că a creat o formă foarte frumoasă, inteligentă, cu o dorință imensă de a crea frumos. Dar lui Inung îi lipsea ceva: îi lipsea ocupația, căci nu mai avea ce face aici. Atunci zeul plecă din oraș și începu să colinde locurile din jur. Într-o zi, a ajuns într-o pădure rară, cu copaci tineri, verzi, păsări multe, cu penaj viu și triluri pătrunzătoare. Pădurea era neumblată, iar zeul nu văzuse nicio potecă, niciun drum; l-a creat singur, iar la un moment dat a ajuns la un lac, un lac minunat cu apă cristalină, cu lumini roz deasupra ei, iar în mijlocul lacului se vedea o insuliță mică, pe care stătea o creatură a cărei frumusețe l-a fermecat pe zeul elfizilor.

fading_light_by_sakimichan-d35ab1yEra o nimfă ce cânta la harfă. Avea ochii închiși, părul lung, roz-pal, strâns într-o coadă groasă ce-i ajungea până la glezne, înainte de asta unduindu-se delicat în jurul corpului ei alb, nud. Cântecul nimfei l-a cucerit imediat pe zeu, care a ascultat-o zile în șir. Nimfa observă chipul ce o privea de la distanță, iar cu trecerea timpului, cei doi s-au îndrăgostit unul de celălalt.

Când zeul lor a dispărut, elfizii s-au întristat; considerând că l-au supărat cu ceva, aceștia au început să construiască palatul din marmură roz în cinstea lui Inung, sperând că acesta se va întoarce cândva. Când palatul a fost terminat, a apărut zeul, aducând cu el pe cea mai frumoasă femeie: pe nimfa lui. Elfizii s-au bucurat că zeul a revenit la ei, iar Inung, la rândul său, a fost plăcut surprins de cadoul poporului său; pe cei care au construit palatul i-a făcut nobili, iar pe ceilalți i-a mulțumit.

Regele și regina au avut un fiu, al cărui nume nu se cunoaște, câci murise la câteva ore după ce s-a născut. Îndurerată, nimfa se aruncase de pe balcon, căzând în lacul crustalin. Inung nu a reușit să o readucă la viață, și ucis de durerea pierderii reginei și a copilului, s-a retras în pădurea în care a găsit-o pe regina sa. ”

– Ce poveste tristă…

Grifonidul se prefăcu că nu a auzit această remarcă; trebuia să termine pagina.

”Inung a intrat în pădure, cu gândul să-și petreacă aici restul eternității, dar ajungând spre lacul nimfei lui a rămas uimit: umbra acesteia, la fel de frumoasă ca în ziua în care a găsit-o, cânta la harfă o melodie în cinstea fiului mort. Zărindu-l, umbra îi zâmbi, îl chemă și-l strânse la pieptul său, continuând să cânte o melodie ce fac și frunzele să plângă.

Povestea spune că Inung s-a întors în Rion, aducând cu el cinci copile, cinci nimfe ce aveau chipuri minunate și semănau, oarecum, cu regina lui moartă. Le-a crescut ca pe propriile lui fiice, le-a dăruit tot ce avea mai bun. Cu timpul însă, durerea apăsătoare după moartea reginei și a fiului îl făcea tot mai mohorât, se izolase în camera sa din palat. Nici cele cinci nimfe, femei frumoase deja, nu-l făceau să zâmbească.

Într-o noapte în care stelele au licărit diferit, iar cele două luni s-au ascuns după un cerc mare, roșu, Inung a dispărut pentru totdeauna. Cele cinci nimfe s-au trezit dimineața în lacrimi, căci zeul le-a povestit ceva în vis, le-a zis că pleacă, le-a spus să împărtășească cu elfizii ceea ce le-a relatat.

Nu se știe cât adevăr a fost în cuvintele nimfelor; căci dragostea zeului pentru ele a fost o tristețe pentru elfizi, care în afară de regina lor, nu voiau să audă de nicio nimfă. Cea mai bătrână dintre ele, dacă se poate spune astfel, căci toate erau frumoae și fragede, le-a spus elfizilor că regele lor este acum cu regina; că undeva în munții elfizi, regele și-a găsit un loc veșnic, de unde își va veghea poporul. În acel loc din munți, Inung a creat un Nor, un loc aruncat sus în ceruri unde stă el cu regina sa, înconjurat de păsări magnifice, muzică a harfelor și izolarea mult-dorită, și Hăul, a cărui adâncime nu se știe, căci poalele munților ascund taine groaznice; în Hău doarme fiul lor, primul lor copil, înconjurat de un întuneric plăcut ochilor lui, liniște rece și o rază de lună, în clipa în care cele două luni sunt ascunse după un disc roșu. Un alt lucru a fost adus la cunoștința elfizilor: că noul lor rege va fi un copil găsit pe balconul palatului, în următoarea noapte în care cele două luni se vor ascunde după discul sângeriu. Și așa s-a întâmplat, deși au trecut mulți, mulți ani.

În acea noapte, în palat dormea toată lumea, chiar și nimfele, doborâte de un somn inexplicabil, adânc. Dimineața veni devreme, iar prima nimfă ce se trezi a auzit un plâns puternic, cu sughițuri, ce venea dinspre sala tronului. Plânsul nu o trezi doar pe nimfă, ci și pe celelalte patru, cât și elfizii ce se găseau în palat. Curiozitatea, dar și vechea profeție, i-a dus pe toți spre acel loc de unde se auzea plânsul.

Într-un coșuleț cusut din primele raze ale soarelui plângea un elf alb, ca spuma laptelui, cu părul de un galben-auriu, bucălat. Copilul plângea de zor, iar ochii lui cristalini, de un albastru-pal, o priveau curioși pe una dintre nimfe. Pe fruntea micului rege se observa o semilună argintie, iar împreună cu urechile lungi, ațintite spre cer, acestea erau dovezile că infantul este într-adevăr un cadou al zeului Inung.

Copilul a fost hrănit, îmbăiat, îmbrăcat; cu timpul, acesta crescu, deveni un rege măreț, având drept sfetnici cinci nimfi ce erau de fapt tații celor cinci nimfe; i-a făcut sfetnici drept răsplată nimfelor pentru grija lor. După mulți, mulți ani, regele, deja îmbătrânit, regele și-a chemat poporul și l-a înștiințat despre noaptea cu cele două luni și discul roșu, căci aceasta era aproape; regele le-a spus că el și cele cinci nimfe aveau să dispară, căci asta era dorința lui Inung. Elfizii, nedumeriți, nu au spus nimic. În dimineața următoare însă, aceștia au găsit pe balcon un copil mic, blond, cu ochii albaștri, pe fruntea căruia se vedea semiluna argintie. Era o fetiță, iar aceasta nu plângea, ci zâmbea, căci în jurul ei stăteau cinci nimfe, tinere și frumoase, care se jucau cu regina. Bătrânul elf și cele cinci nimfe cunoscute elfizilor nu mai erau nicăieri.”

– Maestre, regele a murit?

– Nu și da, copile; zeul elfizilor este un zeu foarte vechi, cred că este primul care a găsit acest Tărâm și a decis să creeze Viața. Profeția lui Inung s-a adeverit a fi o profeție ce ținea de cele două luni ce se ascundeau după discul roșu. De fiecare dată când se întâmplă acest lucru, regele curent dispare, totodată cu cele cinci nimfe, iar a doua zi, elfizii găsesc pe balcon un copil al zeului, înconjurat de alte cinci nimfe. Nu știe nimeni de ce Inung a decis să plece și să-și trimită copiii creați în Nor, dar cert este că toți regii, reginele, nimfii și nimfele dispar în acea noapte, ducându-se cel mai probabil în Hău, unde-și dorm somnul de veșnicie.

– De unde știm că ei ”dorm” acolo? A fost cineva în Hău?

– Nu copile, nimeni nu a fost niciodată în Hău. Acesta, cât și Norul, sunt ascunse foarte bine, încât un elfid, sau grifonid, sau ce formă de Viață n-ar fi, nu poate găsi aceste locuri; poate trece prin munți pe acolo, poate călca pe ușa ce duce spre ele, dar nu va observa niciodată. Străvechiul zeu nu vrea să fie deranjat.

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat și Fading light de Sakimichan, Deviantart.


Dragă mamă…

424450_179168988867184_1439560235_nMai sunt două zile până la venirea unei noi ierni în viața ta. Două zile ce pentru tine înseamnă timp scurs; pentru mine, nimic. Un nimic imens, pentru că timpul nu are nicio putere asupra lanțurilor ușoare ce ne leagă.

Am găsit într-o zi o poză veche, în care erai de vârsta mea, poate mai mică. Cu părul bălai, bucălat și lung, lăsat pe spate, ai fost surprinsă într-o clipă de un aparat vechi, a cărui obiectiv până acum stă undeva prin casa bunicii. În poză zâmbeai ca o primăvară, deși în jur era totul alb. Am crezut că fotografia a fost făcută de ziua ta, până când nu am observat un buchețel în mâinile tale.

Am șterpelit fotografia. Ai căutat-o de mai multe ori, dar nu ți-am spus nicio clipă că o aveam ascunsă în jurnal. Buchețelul de flori mă punea pe gânduri. I-am arătat poza bunicii, și mi-a zis că a fost făcută într-o primăvară ciudată, în care a nins foarte târziu, acoperind florile cu zăpadă. Atunci tu ai mers să culegi câteva flori, ca să le pui în filele unei cărți, ca să le găsești  peste ani și ani… și erau toporași.

Astăzi, de fiecare dată când zâmbești, o văd pe fata din poză ce ține un buchețel mic, de toporași. Probabil că fata din poză nu s-a mai maturizat în timp: iarna, un mov viu colorează ferestrele, iar printre perdeluțele albe pătrunde o aromă vie, ce parfumează camera mea: sunt violete, pe care le crești cu atâta drag. De aceea, de ziua ta, în plină iarnă, casa noastră miroase a violete, lăsând frigul și tristețea afară.

Am găsit un parfum ce miroase ca tine. Într-o sticluță fină, de un mov pal, romantic, am găsit un strop din atmosfera de acasă, caldă și plină de zâmbetul tău. Parfumul April violets de la Yardley înfățișează chipul tău, un singur strop conturându-ți linia feței, părul blond, ochii albaștri, zâmbetul cald. Miroase ca tine, a prospețime, iubire și o nuanță amăruie de melancolie. O singură picătură pe încheietura mânii te-ar transforma într-o regină pentru cei din jur, căci pentru mine, ești cea mai frumoasă.

april-violets-parfum

Dragă mamă, îmi plac perdeluțele albe ce ascund violetele de pe geam. Îmi place zâmbetul tău. Îmi place cum emani lumină și un ușor parfum de violete…


Pantofii de George Bacovia

Pantofi de aur, expuşi în vitrină,
Veţi sta sub dantele, în nopţi de baluri,
Şi-n ale valsului leneşe valuri
Veţi râde prin săli,- potop de lumină.

Pe trist catafalc, cu tristă regină,
Veţi sta în piciorul de gheaţă, şi sfânt,
Şi-n trecerea vremii veţi arde-n mormânt,
Pantofi de aur, expuşi în vitrină…


Poveşti de vară (II) – Regina

…Lent şi-a dezgolit umerii , mijlocul, picioarele, lăsând să-i cadă jos rochia din mătase roşie. Şi-a aruncat în grabă pantofii, colierul şi cerceii sub pat şi a ieşit pe balcon, pe imensul ei balcon în stil grecesc; dacă s-ar fi născut cu ceva sute de ani în urmă  ar fi putut fi Regina, la picioarele căreia cădeau mii de robi şi mai ales, inimi înrobite de bună voie.

Dar şi acum, sute de ani mai târziu e la fel de Regină precum atunci. Smoala ochilor străluceşte în lumina lunii şi pielea sidefie îşi împrăştie razele pe muşcatele înflorite de pe balcon. Pe umerii mici şi acuţiţi cade, ca un voal, părul ei negru şi lung. Dacă ar fi roşcată ar semăna cu Afrodita, dar ce-i pasă ei de zeităţi daca singură e aproape una?

…Şi aşa în fiecare seară, după strălucire în lumea mondenă, presărată cu diamante şi şampanie scumpă ea revine acasa ca să iasă pe balcon cu o ceaşcă de ceai negru, aruncându-şi pe umeri ca o mantie părul negru, bucălat, scăldându-şi pielea argintie în noapte.


%d blogeri au apreciat asta: