Pe 14 octombrie este hramul orașului meu natal, Chișinău. Atmosfera este una de sărbătoare creată pentru oricine, dar nu pentru chișinăueni. Există și un banc : -Mergi de ziua orașului undeva? –Nu, că sunt din Chișinău.
Raportând acest banc și la Zilele Iașului, cred că nu ar fi o mare diferență. Să nu mai zic că aici sărbătoarea durează mai multe zile, zile în care liniștitul și pitorescul ”Târg al Ieșilor” se transformă dintr-o provincie într-un circ internațional, la care vine să se minuneze tot poporul creștin de prin România. Că deh, ”e Sfânta!” exclamă câte o babă venită din celălalt colț al patriei ca să vadă ”minunea”.
De zilele Iașului au loc o groază de evenimente culturale, la care vei vedea preponderent ieșeni,cum a fost de exemplu seara de vineri de la Filarmonică sau seara de joi la Palas, unde în foișorul de muzică a cântat orchestra garnizoanei Iași. Au cântat jazz, și prestația lor a fost minunată, dar scaunele din față era cam toate goale; eram vreo 20, hai 30 de oameni care-i acultam. Dar asta nu contează, pentru că nici Ieșenii, nici străinii nu știu despre aceste evenimente; Zilele Iașului înseamnă două lucruri pe care le știe toată lumea: ”Sfântaaaaa!” și ” Au venit tarabele!”.
Să vorbim, totuși, de frumusețea acestor zile. Cu o săptămână în urmă se lucra de zor pe Ștefan punându-se dale. În presă au apărut articole despre câți bani s-au dat pentru corturi pentru pelerini, câți comercianți trebuie să vină și să blocheze toată strada de la Moldova Mall până-n Podu Roș, câți ieșeni trebuie să uite în această perioadă de mașinile lor, că străzile x și y vor fi închise, căci ”vin pelerinii”, despre care se vorbește de parcă ar fi balene sau tancuri rusești de blochează străzile…
De Zilele Iașului nu am nicio plăcere să ies în oraș. Brusc, centrul se transformă într-un circ, unde vezi oameni din ce în ce mai ciudați, unde difuzoarele de la mitropolie țipă, perturbă liniștea publică (hei, de ce biserica are voie non-stop să ”țiuie” la difuzoare rugăciuni și cluburile de noapte din Spirală, gen ”Taverna” sau ”La bază” au probleme cu locatarii din casele respective, că ”fac gălăgie”?). Brusc, toată lumea este perfect ok să asculte un popă adormit și nu are nicio obiecție; că deh, e ”Sfânta!” reprezintă argumentul suprem,pe care nimeni nu are dreptul să –l conteste.
Circul din mijloc de octombrie are de toate: are clovni care țipă pe la toate colțurile înjurături, are personaje mistice, dormind pe bănci cu pături în cap sau bunicuțe ce abia se mișcă când le vezi pe stradă și te întrebi cum naiba au ajuns până aici, întrebare care dispare de la sine când le vezi pe aceste ființe firave împărțind coate și înjurături la coada de la raclă. Să nu uităm și de vulpoii șireți numiți comercianți, care strigă sus și tare că toate obiectele de pe tarabele lor sunt sfințite. Și ce vezi pe tarabe? Brelocuri, brățări identice dar puse în rânduri diferite, la care se adăuga câte o fițuică gen ”brățări pentru prietenie”, desigur, sfințite! Cum zicea un prieten de-al meu, e logic că sunt sfințite, căci apa e foarte ieftină. Mai încolo, alte tarabe cu aceleași aberații gen tămâie de la preotul x sau brățări sfințite ”pentru prietenie”, aglomerație, căldări pline de busuioc și alte plante aranjate pe tot trotuarul între Cub și Family pizza, încât îți vine să mergi pe sus. Bine, că aglomerația de la ”Târgul obiectelor sacre” nu se compară cu cea de la tarabele amplasate de după Mitropolie. Acolo e jalnic, căci riști să ajungi duminică seara în celălalt capăt al ”Târgului”, trecând pe lângă tarabele cu porumb fiert, kurtos și mici, afumându-te cum se afumă un porc de Crăciun. Și dacă tot ai ajuns în torentul de pe strada respectivă, nu ai altceva să faci decât să te uiți la produsele ce ți le propun comercianții, ca să treci pe lângă primele 10-15 tarabe și să vezi aceleași lucruri, repetându-se până în Podul Roș. Și un alt lucru ce mi se pare extrem de deranjant este lipsa coșurilor de gunoi. Abia pe la mijlocul drumului meu spre Podu Roș am văzut un singur tomberon, deja plin cu tot ce vrei și înfrumusețat cu gunoaie pe lângă. Nu cred că am mai văzut vreunul până la Palat, și pun pariu că în fiecare seară se strânge un morman numai bun de a mai construi încă un Palas, mai înalt chiar, după părerea mea.
Pasul următor – pelerinii. Ce-i cu ei? Sunt mulți, veniți cu familia și fără o lețcaie în buzunar. Păi de ce ar avea, dacă există cei de la Crucea roșie sau elevii de liceu? Căci în fiecare an m-a revoltat elevul de servici umblând cu cutia din clasă în clasă sau propunerea unor profesori: ”hai să strângem și noi niște bănuți pentru pelerini ca să le facem pachețele cu mâncare”. O idee mai tâmpită ca asta nu am mai auzit. Adică tu, ieșean, om pentru care, teoretic, se fac Zilele Iașului, scoți din buzunarul tău bani ca să hrănești o gloată de oameni care vin de bună voie(!) și nesiliți de nimeni(!) și știu de ce vin. Dar așa e mentalitatea moldoveanului: ”săracul om, stă și pe ploaie și pe frig în coadă ca să ajungă la sfânta, nefericitul, hai să-l îmbrac, cazez și hrănesc!”. Iar pelerinul continuă să profite de ospitalitatea ieșeanului, care îi aduce sarmale, ceai fierbinte și un cort în care să doarmă. Păcat doar că nu-i aduce și un lighean, căci mirosul din centru este o combinație perfectă între mici, sarmale, cauciuc, mir și busuioc în două cu aroma unui corp omenesc ce n-a văzut apă de vreo 3-4 zile.
Astăzi, de exemplu, este apogeul sărbătorii: e chiar ziua Sfintei. Afară e frig, plouă ciobănește de ieri și e ceață, timp numai bun de stat în casă. Coada la sfântă este de 4 kilometri, voluntarii îndoapă pelerinii cu ceai fierbinte și le mai găsesc și pături ca să nu înghețe, lângă Palat se strâng ieșenii ca să stea la concertul ce va urma. Să nu mai zic de protestele fețelor bisericești față de acest eveniment, că deh, sfânta e tare îngrijorată și nemulțumită de sufletele care preferă să asculte muzică decât să-i pupe fruntea (sau ce-o mai fi sub materialul ăla). Am mai vorbit cu cineva și a zis că un prieten de-a lui a stat la coadă de ieri seara până la 3, dar tot nu a reușit să ajungă să o pupe pe preacuvioasa. Mă întreb acum ce om normal la cap va sta pe așa timp ore întregi ca să ajungă să pupe un os (sau ce-o mai rămas din el).Preanefericiții care nu au avut harul divin să ajungă la raclă se zbat în convulsii, plâng isterici și se roagă încontinuu la sfântă să le ierte păcatele. Aleșii care au ajuns, totuși să pupe cu evlavie un material pupat de încă n oameni (despre care nu se știe cât de sănătoși sunt, dar biserica afirmă că nu te poți molipsi de nimic pupând cele sfinte) au o față de mucenici ce și-au văzut, în sfârșit, mentorul; se apleacă până-n pământ și îngână rugăciuni în delir. Acum sigur familia le va fi fericită, vor avea bani în casă și va făta vaca doi viței, pe care îi vor vinde și vor face bani ca să ajungă și la anul la acest circ, supranumit evlavios ”La Sfântă” .
Și așa, balamucul numit circ sau ”Sfânta Parascheva” își strânge cortul pe 15 octombrie și pleacă. În urmă rămăn voluntari ce strâng rămășițele ospășului, mirosul vag de bâlciul micilor și a porumbului, ieșenii fericiți că-și pot scoate mașina din garaj și se pot deplasa liniștit la servici. Orașul redevine la normal abia după câteva zile de muncă asiduă a angajaților de la Salubris, care nici de Crăciun nu sunt atât de ocupați. Dispar căldările cu busuioc și tarabele cu icoane de 4×4 mirosind puternic a mir. Se eliberează și băncile din fața Mitropoliei și al Teatrului Național, misticii cu pături în cap plecând pe la casele lor (probabil, alte bănci de pe la alte biserici cu moaște). Orașul reîncepe să respire liniștit, ploaia spălndu-i mirosul de kurtos și corp omenesc neirigat de zile bune, revenind un târgușor de provincie. Lângă simigerii nu mai sunt cozi la fel de mari ca la raclă; nu se mai aud înjurături de toți sfinții și biserici, venite de la grupuri de indivizi cu vârste cuprinse între 13-20 de ani, cu un grad scăzut de inteligență, defilând prin Centru și scuipând semințe pe jos. Iașul redevine pașnicul oraș de provincie pe străzile căruia te poți plimba fără să dai nas în nas cu un bețiv în miezul zilei și fără să simți cum mirosul de carne arsă îți gâdilă nările.
Weekendul viitor orașul va arăta ca după o calamitate: liniștit, prea liniștit chiar, cu ieșeni abia ieșiți din case, cu grupuri de elevi vorbind calm, cu miros de covrigi pe la simigerii și cu mitropolia cufundată-n tăcere… sau mormăitul etern al unui preot adormit din difuzoare.
Fiind Imagine 