Tag Archives: reflecţii

Adevărul ne face liberi

Free (sursă: facebook)De nenumărate ori am realizat că firea omului este predestinată să tindă spre adevăr; că o face public, vorbind despre, respectându-l și acceptându-l doar pe el, că o face în taină, în interiorul său, omul nu va nega niciodată acest aspect din viața lui.

Ca o primă premisă, adevărul este o metodă de a te elibera de societate – de glumele ei, lucrurile la modă, considerate de toți ”cool”, pe când sunt doar niște kitsch-uri; de minciună, de obligația de a minți pentru că ”așa trebuie” sau pentru că rănești sentimentele acelui om pe care nu l-ai mințit și ar fi trebuit să o faci (că așa e mai nou, ”la modă”). Pentru că neținând cont de nimic, adevărul este un lucru rar întâlnit în societatea de azi; oamenii tind să se mintă între ei și pe ei, considerând că astfel vor rezolva problema. Din păcate, neadevărul o aprofundează sau o duce într-o stare finală, fără întoarcere. Și nici atunci ființa umană de astăzi nu prea realizează unde a greșit.

Într-al doilea rând, negarea minciunii este un semn de curaj, de măreție a idealurilor și a sufletului; pentru că un laș tot timpul va alege minciuna, iar un fricos va alege calea cea sigură – care, cel mai probabil, tot un neadevăr va fi. Societatea se complace în captivitate; deși țipă în gura mare că nu-i plac păianjenii, societatea se complace prinsă în pânza țesută dibace, materia primă fiind neadevărul. ”Gâzele rătăcite” în afara plasei sunt personaje mistice, considerate de majoritatea niște infimi, ciori albe, stupide că nu fac parte din ”victimele plasei”. Iar în acel timp, ”ciorile albe” văd clar prezența păianjenului ce va ucide într-o bună zi acele victime lașe prinse în pânză…

Astfel, adevărul înseamnă libertate: pe de o parte, libertate fizică, o viziune realistă asupra lumii, mai multe căi de urmat, mai multe posibilități, o viață deplină și corectă; pe de altă parte, libertate interioară, când ajungi să accepți adevărul dur ca fiind o parte din viață, schimbându-ți astfel atitudinea față de tine, față de oameni, față de viață. Adevărul ne face liberi pentru că ne deschide posibilități nenumărate și nu în ultimul rând ne face să gândim rațional, constructiv, făcându-ne viața o călătorie frumoasă în timp.

Anunțuri

…Se potriveşte de minune cu ochii tăi când eşti furioasă!

M-a întrebat de ce sunt supărată şi nu i-am răspuns. M-am ridicat de pe pat. Oricum nu ar înţelege ce mă macină, pentru că e altfel. Vede lumea altfel, simte altfel şi nu îi pasă de o mulţime de lucruri ce sunt importante pentru mine.

***

Am 27 de ani şi cred că viaţa mea s-a cam dus pe apa sâmbetei. Mai am un an şi îmi dau masteratul în jurnalism. Opt ani din viaţa mea daţi pe învăţătură, cu un servici prost plătit dar care îmi este drag. Am o rubrică a mea la televiziunea din oraşul nostru, X, unde discut cu oameni interesanţi pe orice temă. Un talk-show, dacă vreţi, însă nu unul foarte vizionat, pentru că… în fine, să-i zicem că eu sunt cea care decide ce invitat va veni şi ce subiect vom aborda. Nu discut despre violenţă, război, alcool, droguri, sex şi din acest motiv emisiunea mea o vizionează doar o anumită categorie de oameni. Dar până la urmă, pentru mine nu contează câţi se uită la televizor miercurea şi sâmbăta la orele 19:30. Pentru mine contează oamenii pe care îi întâlnesc şi care sunt capabili să întreţină o discuţie inteligentă.

M-am mutat în X acum vreo 9 ani, când abia terminasem liceul şi, adolescentă nebunatică cum eram, dornică de aventuri, am plecat de acasă. Însă nu totul este aşa simplu cum pare. Am plecat pentru că am avut un an urât în liceu. Tocmai atunci am început să observ şi latura urâtă a unei astfel de instituţii, am auzit mai multe lucruri despre mine care se discutau după spatele meu, m-am stresat foarte mult cu bacul… Ştiu că aşa se simte orice licean, descoperă la sfârşit neajunsuri, cuvinte grele, redescoperă frustrări. Dar am fost slabă, nu m-am concentrat foarte bine la bac şi am avut o medie destul de mică. Visul părinţilor mei de a mă vedea la drept sau medicină s-au spulberat, ceea ce a fost un alt lucru ce m-a îndemnat să plec. Spre sfârşitul verii mi-am găsit o slujbă de chelneriţă în oraşul X şi într-o zi melancolică de septembrie am plecat. Nu am mai fost acasă de ani buni…

Primul an a fost dificil, chiria, slujba, oamenii din jur, dar… m-am descurcat, cumva. Nu sunt prima care pleacă şi nu ultima care descoperă toate greutăţile vieţii de una singură, fără sprijinul cuiva. Părinţii mei au refuzat să mai vorbească cu mine, mai ales că au apărut nişte probleme grave în familia surorii mele mai mari, aşa că nu au mai avut timp să-şi mai bată capul şi de mine. Acum ajung la concluzia că de fapt am fost doar un copil nedorit, care a crescut în umbra surorii ei, acum un chirurg de renume, solicitat în toată ţara şi în afara ei. Eu, pentru ei, am fost un experiment eşuat.

Din copilărie mi-au plăcut trei lucruri: oamenii, literatura şi muzica clasică. Chopin – Etude in G-flat major a fost şi rămâne melodia mea preferată. Cu timpul, am descoperit că-mi place să creez imagini în cuvinte. În gimnaziu aveam un caiet unde descriam cerul, vântul, şcoala, iarna… îl mai am şi acum, şi mi se pare atât de naiv şi imperfect dar totodată, sunt eu acolo, sentimentele mele, tinereţea mea. Îl păstrez în noptieră.

În liceu m-am înscris la revista şcolii sub un pseudonim. Nimeni nu ştia cine scria sub numele de Sophie- Eliza Sebastian, nici profesorul coordonator. Ce noroc de internet, unde-ţi poţi păstra anonimitatea! Oricum, nu cred că cineva îmi citea eseurile, erau foarte zaharisite şi în plus, tineretul de atunci nu mai citea. Dar mie nu-mi păsa, pentru că făceam ceva ce-mi plăcea şi pe parcursul timpului am observat că mă schimb. Păstrez arhiva tuturor lucrărilor mele în sertar, şi mă miră faptul că el încă nu le-a găsit. Dar cred că ar râde, pentru că mi-a yis odată că literatura e ceva ce i se pare o pierdere de timp. M-a jignit, dar eram prea oarbă din vina sentimentelor de atunci şi am trecut cu vederea…

Ne-am întâlnit pe stradă, într-o zi de noiembrie când ploua cu găleata. Veneam din studiou, unde pe atunci eram redactor şi nu apăream încă la televizor. Aveam o umbrelă mare, neagră şi un palton gri, pe care abia îl cumpărasem. Ţin minte că am urcat în tramvaiul 13 şi că am rugat un domn din faţa mea să-mi composteze biletul. S-a uitat foarte ciudat la mine…

L-am întâlnit din nou o săptămână mai târziu, în studiou. Se pare că era un profesor de chimie sau anatomie de la facultatea de medicină din oraş. Mi s-a părut destul de diferit de la ultima noastră întâlnire: ceva mai sobru, mai matur parcă. Mi-au plăcut ochelarii lui şi părul strâns în coadă. Nu puteam să-mi dau seama dacă are 20 sau 40 de ani, era foarte tânăr şi melancolic în acelaşi timp. Îl trăda doar aerul acela de om obosit şi trist. A fost invitat la o emisiune, şi l-am servit cu o cafea cât aştepta să fie chemat. Am vorbit mult atunci, şi mă cam stânjenea privirea lui visătoare. Mă speriau puţin ochii lui căprui…

***

M-am ridicat de pe pat şi m-am dus să fac un duş. M-a enervat, a câta oară. Era o dimineaţă splendidă şi i-am propus să ieşim spre seară în parc, pentru că a nins pentru prima dată în iarna aceasta. A zis că nu are timp şi că trebuie să plece în curând, că are nu ştiu ce treburi… şi de ce nu-mi spune niciodată ce planuri are, de ce îmi zice totul în ultima clipă? Mă face să mă simt prost…

Am dat drumul la apă. Era caldă, dar cred că eu eram mult mai fierbinte. Sunt momente când pur şi simplu îl urăsc, şi acum era unul din momentele acelea. Mi-am amintit pe loc tot ce nu-mi place în el, toate jignirile lui, pe care el le numeşte glume, toate cuvintele lui pe care le aruncă, fără ca să-şi dea seama că mă răneşte.

Uneori cred că e un egoist, că de fapt nu-i pasă de sufletul meu, că-i place doar pielea mea fină, carnea moale, parfumul de femeie… Deseori pleacă mai devreme, fără să-mi zică un bună dimineaţa şi vine târziu, fără ca să mă întrebe cum a trecut ziua mea. Mă sună foarte rar în timpul zilei, şi deseori am impresia că îl sâcâi şi că ar trebui să tac mai des şi să nu-i vorbesc, dar… dragostea e un lucru oribil, pentru că iubeşti pe cineva fără să înţelegi ce ai găsit în acest om plin de defecte.

Nu-mi dăruieşte flori, nu mă învită la cinema, nu mi-a făcut cunoştinţă cu părinţii lui. Am impresia că îi este jenă şi că îi este ruşine de mine şi de relaţia noastră, dar procedând aşa mă răneşte! Astăzi, spre exemplu, am vrut să mergem la un concert de muzică clasică, dar mi-a zis că are alte planuri. Alte planuri în care eu nu apar. Şi doar e duminică, ziua lui liberă. Am vrut să stăm mai mult împreună…

Sunt destul de impulsivă, şi atunci când simt că pot răbufni din clipă în clipă prefer să plec. Să mă calmez, să îmi vărs nervii şi frustrările în scris sau să fac orice altceva de una singură, ca să mă detaşez. După revin la normal, dar din păcate am o memorie bună la astfel de lucruri şi data următoare când se întâmplă ceva similar îmi amintesc de absolut tot şi astfel reintru în acel cerc vicios. Nu am ce-i face…

În dormitor miroase a cafea şi praf de cretă. Şi el lipseşte. Cred că voi merge singură la concert şi încep să-mi caut hainele potrivite, tocurile, bijuteriile… şi aici mă uimeşte ceea ce văd pe noptieră…

… Draga mea Sophie, ce scumpă eşti! Sper că ţi-a trecut criza ta de oftică şi că o să-ţi placă cadoul. Am ales crinii pentru că sunt minunaţi şi ţi se potrivesc, şi ciocolata, pentru că e la fel de amară şi delicioasă, aşa ca tine. Şi sper să-ţi placă ceea ce vei găsi în cutie. Ne vedem la şase în oraş, să luăm masa împreună? Concertul începe la opt, aşa că reuşim să ne plimbăm şi prin parcul nostru…ce zici?

Şi totuşi, dragostea e un lucru oribil, pentru că iubeşti pe cineva fără să înţelegi ce ai găsit în acest om plin de defecte. Dar la şase voi fi în oraş. Şi voi purta eşarfa mov pe care mi-a dăruit-o.

Se potriveşte de minune cu ochii tăi când eşti furioasă!”

„…Culorile alergau,
În vânt se certau
Faţa toată-ţi lumina
Cu albul de var,
Mov şi verde zboară cald
Pe chipul tău drag,
Eşarfă în dar…
”.


Imagine falsă

Nici nu ştiu de ce îmi dau seama de unele lucruri  spontan, de parcă mă trezesc dintr-un vis şi realizez că ceea ce fac e fals.Nu ştiu cât de falsă sunt, ca personalitate.Posibil că am multe defecte pe care încerc să le ascund şi altele pe care încerc să le vopsesc cu o fâşie de culoare neagră, să nu le mai văd şi să nu le mai arăt cuiva.Însă, cred că am şi ceva bun în mine,dacă tot am prieteni, o familie care ţine la mine şi oameni care îmi sunt alături fără să-mi ceară ceva în schimb.

Toată falsitatea aceasta,  pe care o resimt uitându-mă la pozele  mele de un an şi ceva încoace  îmi produce un sentiment neplăcut.Dacă să vorbim de fizic, falsă.Prin însăşi faptul că mi-am băgat o prostie de pierce în limbă,  pe care am scos-o până la urmă pentru că m-a plictisit.Acum mă întreb pentru ce am pus bucata aia de metal, care era sensul ei?Recunosc că unicul răspuns ce-mi vine în cap e „pentru că e cool”.Da, şi?Regula turmei – să mă evidenţiez şi eu prin ceva, că-i „cool”!

O altă latură a falsităţii – culoarea părului.Anul trecut era ok,  însă anul acesta cred că am întrecut măsura cu nuanţa de roşu.Cred că mi-am distrus şi părul binişor, câtă prostie am băgat în el…şi pentru ce?Ca să-i plac cuiva mai mult?Acest scurt timp de imagine falsă a fost o perioadă destul de urâtă din viaţa mea.Un sentiment de nesiguranţă şi tristeţe.E cam ciudat faptul că scriu despre nişte chestii atât de neimportante,dar pentru mine chiar contează.

Zilele trecute am văzut o adolescentă superbă, cu ochi albaştri şi o culoare foarte frumoasă a părului, un blond spre portocaliu.Nu m-am abţinut să o întreb dacă e naturală culoarea.Când am auzit că este, am realizat că fac o mare prostie distrugându-mi pe a mea, frumuseţea aceste fete făcându-mă geloasă, cred.La urma urmei, culoarea mea naturală e foarte simpatică…însă va trece multişor timp până o voi recăpăta.Prostie de adolescentă nehotărâtă şi nesigură de sine.

Dorinţa mea de a ieşi în evidenţă a dus la o imagine falsă.Şi îmi pare rău pentru faptul că singură mi-am creat această mască care de altfel nici nu mă proteja şi nu mă făcea să mă simt mai bine.Aşa că am renunţat la ea şi nu îmi pare rău.Am avut o zi superbă şi m-am simţit într-adevăr eu,eu liberă şi frumoasă, plină de viaţă şi(cât de nostalgic!) adevărată!


%d blogeri au apreciat asta: