Protejează o amintire dragă!

 Ploaia se prelinge încet pe pervaz, plin acum de furnici, care neținând cont de vânt încearcă, într-o disperare absurdă, să ducă tot cubul de zahăr brun în mușuroi. Le privesc prin sticla palidă ce este la fel de rece ca în dimineața unei veri demult uitate. Mă întreb, ce s-a întâmplat oare cu timpul? Cu verile calde, însorite, când asfaltul fugea de sub picioare… nu că mi-ar plăcea, dar anul acesta vara e  atât de rece! Iar furnicile încearcă să se prindă de zahărul de pe pervaz, luptând zădarnic cu vântul. Norii de la orizont îmi pictează un tablou fantasmagoric, și mă întreb unde l-am mai văzut. După, un surâs îmi apare pe chip: acea vară plină de soare îmbietor și nisip ud…

Îmi fac un ceai aromat, ce răspândește iluzia unui câmp plin de romanițe și tufe de măceș. Gustul fin al licorii, lipsită de zahăr – căci l-am oferit furnicilor – se cuibărește în amintirea mea. Fix așa, cam în perioada aceasta, câteva veri în urmă, îmi savuram frappe-ul într-o cafenea mică, cu muzică plăcută pe fundal, într-un mic paradis: Sulina. Am întâlnit o persoană minunată ce mi-a zis că frappe-ul din Irish Stoker Pub e genial – și așa s-a adeverit a fi. Prin geamul deschis se vedea  o fâșie sărăcăcioasă de apă învolburată, ce avea menirea de a se așterne în fața multor nave, să-și arunce corpul pe post de covor roșu, să primească cu brațele deschise pe oricine, de parcă ar fi fost un blestem aruncat asupra-i… În port, se odihneau navele, care mai mici, care imense, mai imense decât mi-aș fi imaginat vreodată. Părea a fi un bal al navelor, un bal unde nimeni nu era sortat după nume și rang, ci își alegea singur locul. Amica mea a zâmbit, căci a fost invitată la aceste baluri în mai multe veri, pe când eu abia atunci vedeam splendoarea fâșiei de apă ce servea drept covor roșu. Totuși, oamenii nu păreau la fel de încântați ca mine: pungile și ambalajele erau aruncate neglijent pe mal, urmând să fie înghițite de apa învolburată, care, din răzbunare, a furat mai multe vieți.

În seara aceea am văzut marea. Era într-adevăr… mare, dar faptul ce m-a uimit a fost liniștea ce se așternea aici. Era o mare calmă ce spăla nisipul și scoicile, încâlcindu-se printre sârme și cioburi de sticle aruncate de oameni. Portul dormea, iar oamenii de pe plajă cam lipseau. Brusc mi-a venit în minte ce-mi ziceau niște prieteni, că faimoasa Vama Veche nu mai este cum era, că vine toată pleava și strică cheful. Ei, aici era altceva, căci liniștea domnea asupra unui grup restrâns de oameni. În zilele ce-au urmat am înțeles că e locul perfect pentru cei ce caută mare fără idioți: un colț de mare nu azuriu, fără hot-dog la fiecare pas și fără manele pe plajă. Sper să nu se fi schimbat nimic de-atunci.

În săptămâna ce a urmat am avut parte de multe lucruri frumoase: am văzut Delta Dunării, ce-i drept, doar o parte din ea, o parte ce a reușit să mă încânte și să mă îngrozească în același timp. Într-o seară, am dat peste un păianjen imens, care se pregătea de somn pe un stâlp. Într-o dimineață, un șarpe și-a lăsat amprenta pe drumul moale, cu nisip încins. Am dat de o omidă foarte colorată și durdulie (deși, poate nu e omidă…). După, mi-a ieșit în cale o broască țestoasă, de dimensiuni foarte mari, care s-a ascuns, timidă, când am salutat-o. Și mai era ceva: era o pasăre nocturnă care producea niște sunete ce semănau mai mult a incantații satanice, dar din păcate nu am reușit să aflu ce fel de pasăre (sau poate animal?)era.

Partea îngrozitoare a acelei săptămâni a fost mizeria din jur. Cauciucurile vechi aruncate în mlaștină. Un mușuroi de furnici distrus de oameni. Doze de cola sau bere aruncate hai-hui pe plajă. Meduzele minuscule, abia fosforescente în apa tulbure. Sticle sparte fix lângă coșurile de gunoi. Și insectele alea oribile, semănând cu  o himeră bondar-rădașcă, ce tot încercau să se încolăcească în părul nostru.

Nu am reușit totuși să ajung prea departe. Nu am văzut splendoarea Deltei așa cum am vrut, ci ”într-un grup organizat, doi câte doi”. Am reușit să surprind un răsărit pe plajă, după care am primit o chelfăneală verbală destul de serioasă încât să primesc o sancțiune – trăiască libertatea de deplasare în tabere! Am reușit să ajung și prin cimitirul local – regulamentul căruia era scris pe poartă cu vreo 3 greșeli gramaticale. Mi-a plăcut foarte mult însă modul simplu în care erau aranjate mormintele, cu nume de marinari pe cruci. Undeva, mai spre un colț ascuns, am dat de o cruce (sau un postament?) cu numele prințesei Ecaterina Moruzi, nepoata voievodului Sturdza. La fel, am găsit și morminte de pirați, ceea ce mi s-a părut un lucru foarte interesant; din câte am înțeles, este un cimitir multinațional, multicultural și are, drept ”locatari”, reprezentanți ale mai multor religii. Lângă biserică, lăsată într-o semi-paragină, se dezmembra o trăsură veche, boierească, ceea ce dădea un aer boem acestui oraș al morților. Mai târziu, vizitând și Cimitirul Vesel, era să aflu că în România unele cimitire sunt foarte originale, ajungând la rang de operă de artă.

Și odată ce am terminat de depănat amintiri dintr-o vară frumoasă, când știam ce înseamnă ”vacanță”, am realizat că mi-e nespus de dor de acele locuri ascunse parcă de turiștii mondeni. Sulina a fost o locație superbă pentru a petrece bine timpul  cu oamenii dragi. Într-o săptămână am reușit să văd peisaje mirifice, să cunosc animale și păsări inexistente în spațiul citadin, să aud vocile navelor ce se chemau una pe cealaltă în port, să privesc farul în noapte ce ne vedea parcă pe toți… și totuși, partea tristă a poveștii există: factorul uman, ce nu știe să se distreze fără a provoca răni grave mediului. Sticlele de pe plajă au fost culese demult, dar turiștii așa și nu au învățat să arunce gunoiul la coș. Păianjenul de pe stâlp, cel mai probabil, a fost strivit de vreun viteaz ce își proteja prințesa finuță, pentru care existența unui păianjen este un pericol global. Sper totuși că broasca țestoasă ce am întâlnit-o a reușit să traverseze drumul fără prea multe șuturi de la băieții cool.

Delta Dunării e un loc splendid. E un loc mirific pentru orice om ce respectă natura și conștientizează că face parte din ea. Distrugând-o, omul distruge și o parte din sine. Cu simpla dorință de a face ceva nu se rezolvă nimic, dar există soluția: informarea. Biodiversitatea trebuie protejată și informați-vă despre rețeaua Natura 2000 ca să puteți beneficia de oportunitățile pe care le oferă. Astfel, vom reuși să creăm o lume mai bună, pentru noi și pentru toate (micro)organismele ce populează Delta, cât și alte zone ale țării.  Pentru că, până la urmă, am vrea să ne aciuăm existența printre iarbă și flori, și nu peturi de bere sau ambalaje de plastic…

Poveste dintr-o lume himerică

… Și ascultând apa mării, pe o plajă goală, într-un februarie demult uitat, mi-am amintit de toamna noastră. De toamna în care ne-am cunoscut, în care ne-am oprit privirile pe frunzele ce cădeau lent, acoperindu-ți fața, acoperindu-mi sufletul. Eram copii, culegeam melci prin ploaie, fără să ne dăm seama că între noi se înfiripa o fărâmă de lumină. A fost cea mai dulce toamnă…

Câte zile au trecut de atunci? Nici eu nu știu. Scrisoarea ta s-a îngălbenit de atâta timp, de atâta întuneric. O țin în noptieră, sertarul căreia nu-l deschid niciodată. Mai ții minte? Eram tineri, într-o primăvară abia trezită, sub streașina unui bloc vechi. Ploua, apa era mai rece ca marea din februarie. Un martie plin de voluptate, un ultim martie petrecut împreună; un martie în care am ascultat melodii ce astăzi par desprinse din realitate.

Nu te mai știu, nu te mai țin minte; primăvara aproape a trecut, cerul este curat, lumea vie, sufletul meu liber. Dar astăzi am deschis, din greșeală,  acel sertar în care păstrez amintirile despre noi. Și am citit cuvintele scrise de tine, și am zâmbit: căci în minte îmi răsuna răpăitul ploii și vocea unui om ce ne-a cântat tinerețea. Am zis că ne-a cântat tinerețea, pentru că vocea lui îmi stârnește o melancolie dulce dulce… unde ești, ce mai faci? Aș vrea să cred că ești fericit, că ai chipul la fel de luminos ca atunci, cu mulți ani în urmă. Continui să murmur în gând : ”... și noi ne iubeam”…

Vocea îi aparține lui Nicu Alifantis, melodiile căruia au un loc aparte în inima mea. Este ciudat să redescoperi anumite versuri, note, nuanțe, voci ce-ți amintesc de clipe frumoase din viața ta. Și nu cred că sunt singura, singura care a trecut prin fericire acompaniată de vocea calmă, plină de duioșie al unui om ce cântă despre iubire așa cum este ea, frumoasă și crudă.

Astăzi, după 40 de ani de activitate, Nicu Alifantis lansează un nou album, intitulat ”Mozaic”, a cărui lansare va avea loc pe 20 și 21 mai 2013, printr-un dublu concert, la Opera Națională din București. Cu acest prilej, aș vrea să-i mulțumesc maestrului pentru simplul fapt că am avut ocazia să-i cunosc vocea, să-i ascult muzica, cea care a avut – și încă mai are! – un impact asupra sufletului meu. Îi urez numai bine, o primăvară frumoasă și cât mai mulți oameni în jur care să inspire frumusețe și iubire…

Mi-e dor nespus de mult de vară…

…mai exact de vara trecută, plină de nuanţe pitoreşti şi nu numai.

Vacanţa mea la mare, în Tulcea, Sulina, unde grupul din care făceam parte erau nişte inculţi şi manelişti, noroc de supraveghetorul nostru care nu a avut treabă cu noi decât la plecare, când ne-a numărat.Deci, am făcut tot ce ne-a venit în cap şi nu am avut o treabă, pe când celelalte grupuri aveau un regim strict şi cred că au avut o vacanţă mai puţin frumoasă.

Deci, grupul era unul foarte tâmpit, pentru că eu şi Nicea  (aka fratele meu geamăn) eram diferiţi de grup.Deşi drumul a fost lung (o noapte întreagă + vaporul ăla care mergea cu viteza melcului şchiop), orăşelul s-a dovedit a fi unul exact cum îmi doream: un orăşel unde timpul stătea în loc, cu o monotonie atât de calmantă şi Irish Stoker Pub, unde neprivind la faptul că nu-mi palce cafeaua am sorbit zile întregi frappe 🙂

Cred că ar fi fost o vacanţă plictisitoare dacă nu am fi cunscut-o pe Ana(Cookie), care a fost un fel de ghid, pentru că a mai fost şi în anii precedenţi în Sulina.Deci, cele 7 zile au fost pline de soare, arsuri de la soare, apă tulbure, un fel de păsări(habar nu am ce fel de păsări erau!) care „cântau” de parcă erau la întruniri  de satanişti(seara devenea şi mai înfricoşător acest „recital”).Dar, serile noastre se limitau la plaja goală, cu muzica aia enervantă, comercială de prin cele două terase-cafenele  sau pe faleză, unde viaţa era parcă altfel în comparaţie cu plaja.Era mai calm, mai puţină muzică fără sens şi mai multe felinare.Ei, şi ţânţarii, care erau peste tot. …Şi străduţele Sulinei, mici, întortocheate, amuzante unele, unele chiar gotice, sau faleza pe care se plimbau nişte câini minunaţi, foarte prietenoşi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ne-am împrietenit şi cu un grup de studenţi  de la biologie de prin Sibiu sau Braşov, nu mai ţin minte, care au venit cu corturile, am cântat la karaoke Wind of Change şi Nothing Else mattles, parcă, ne-am distrat de minune şi am râs foarte mult, voia bună fiindu-ne ghid toată săptămâna.

Ultima noapte nu ma dormit, am stat culcaţi pe nisipul rece de pe plaja, înveliţi cu o pătură prea subţire, admirând stelele şi luna  bizară; cerul este atât de diferit la mare!

Am plecat trişti, vaporul care ne-a dus înapoi fiind mai rapid parcă.Am urcat în autobuz odihniţi, unii încă roşii de la prea mult soare şi am ajuns din nou în oraşul prăfuit, unde şi forfota, şi haosul, şi praful erau la fel.

Mi-e dor nespus de mult de Sulina…