Tag Archives: peste

Parfumul(1985) de Patrick Süskind

parfumul_1_fullsizeRomanul începe într-o piață murdară, într-un Paris al mirosurilor vulgare, înăbușitoare și corupte, la taraba unei femei fără niciun strop de instinct matern, căci aceasta își aruncă noul-născut sub maldărul de mațe de pește, continuând să-și curețe marfa în căldura soarelui dogoritor. Spre nenorocul ei(căci tot astfel a scăpat de celelalte progenituri ale sale), micuțul își permite să scoată un sunet ce o va aduce pe nenorocită la spânzurătoare, iar pe bebeluș, după un drum îndelungat din brațele unei doici în grija unui preot, soarta îl va aduce la casa doamnei Gaillard.

Protagonistul, al cărui nume, Grenouille, s-ar traduce ca ”broască”, crește într-un mediu ostil, în care oamenii din jurul său nu îl observă, iar întâlnindu-i chipul, se feresc din calea lui, lăsând un miros puternic de frică. Grenouille îl simte, pentru că mirosul este singurul simț ce-l ghidează în viață: el simte mirosul Parisului murdar, a oamenilor jegoși, a țăranilor plini de sudoare, a florilor de pe câmp, și un miros ce-l fascinează, ducându-l spre zidul unei case în care locuiește tinerețea cu părul roșu…

Parfumul lui Patrick Süskind este o carte ce m-a fascinat de la prima pagină până la ultimul cuvânt; nu am întâlnit în alte cărți o descriere atât de fidelă a mirosului, și cred că nici ecranizarea nu a fost capabilă să aducă cititorul în atmosfera de mirosuri ademenitoare, puternice, neplăcute sau feerice. Citind alte impresii legate de carte, observ o tendință de a-l transforma pe Grenouille într-un ucigaș fără suflet; pe de altă parte, consider că fără a ține cont de drumul său în viață, ”căpușa” Grenouille voia un singur lucru: voia iubire, ceea ce își dorește orice ființă umană.

Mi-a plăcut foarte mult personajul, sumbru, urât fizic, cum era și Quasimodo, dar cu un suflet și mai urât, lucru ce se trage din singurătate, respingerea oamenilor din jur ce nu au loc pentru el în micile lor comunități. Și așa, iubirea și singurătatea sunt capabile să transforme întunericul în lumină, dar și să ardă poduri și să ucidă tot ce mai rămâne frumos într-un om.

Pe cât de minunată a fost lectura, pe atât de misterioasă este soarta autorului: în prezent, Patrick Süskind locuiește undeva retras de pe scena literară, fără a avea vreo tendință de a păși din nou în lumina reflectoarelor, la fel cum era și Grenouille, închistându-se în mica lui lume, în lumea lui de căpușă…

Reclame

Muzeul național de istorie naturală ”Grigore Antipa” București

Această prezentare necesită JavaScript.


Roșu – Enlil: Femeia cu gânduri triviale

Enlil (sursă: tumblr)Era un sfârșit de iarnă cald și totuși ningea încontinuu, prefăcând apoi zăpada albă într-o apă murdară, numai bună de călcat în ea și apoi în sufletul altuia. În jur stăruia o lumină absentă, de un alb spre gri, obositoare. Se auzeau țipetele unui animal rănit. Pădurea se trezea din amorțeală… Zarea era acoperită de nori grei, ducând doar durere și jale. Enlil se uită îngândurată: astăzi nu-i ducea dorul. Îi era dor de timpul în care norii păreau mai sus și mai îndepărtați; pe atunci, nu realiza că furtuna abia urma să distrugă totul în jur.

Aici și acum se așternea o liniște ce o speria. Ochii de un jad căprui încercau să găsească un punct colorat în marea albă și străină. Vântul o lovea cu furie în față, înroșindu-i nasul și obrajii ce acum aveau aceeași nuanță cu părul lung, drept, lăsat pe spate. A închis ochii și s-a cufundat într-o amintire demult uitată…

S-a trezit în fața unui turn din cărămidă portocalie roasă de ploi. Un turn înalt, cu o ușă masivă de lemn, fără nicio fereastră, înconjurat de câmpul gri și vântul ce șuiera printre țigle. În rest, nicio suflare, nicio urmă de viață; doar ea, un cer imens și trist, vântul și turnul ce părea că o chema. A împins ușa și aceasta s-a deschis cu greu; din interior o privea o beznă de nepătruns. Și totuși, Enlil a înaintat. Ușa s-a închis singură, cu un sunet strident. Femeia a tresărit.

 Era înconjurată de un negru accentuat, o aromă vagă, nedefinită din copilărie și o ușoară briză de vânt tomnatic. A stat pe loc ca să se obișnuiască cu întunericul. Deodată, în stânga apăru o luminiță ce prin pâlpâirea ei azurie încerca să-i spună să o urmeze, ceea ce a și făcut.

Whales and dolphins by Vincent Bruley

A lovit-o un albastru infinit și sunetul bulelor de aer ce ieșeau dintr-o scoică. Spațiul din jurul ei era imens, fără început și fără sfârșit, reflectând lumini pe podea. Era înconjurată de un acvariu în care domnea eternitatea. Tot ce o separa de liniștea ei interioară era peretele din sticlă ce o înconjura; ființele din jurul ei păreau că nu observă pata de culoare ce-i privește cu inima palpitând.

O meduză roz și-a etalat dansul leneș în fața ochilor de jad, mișcându-se lent spre cine știe ce colț al oceanului. Un grup de pești străvezii, mici și cu ochi ageri urmăreau o stea de mare ce părea a fi arbitrul; au mai apărut câteva grupuri de pești galbeni, verzi, portocalii… jucau ceva fascinant; își ascundeau culorile în scoici, bureți, algii; steaua părea că are grijă să nu se trișeze. Grupul de peștișori străvezii erau cei mai norocoși; un pește verde, din echipa adversară, trecuse pe lângă o piatră maro și nu observă ochii șireți ce-l priveau; peștișorul nu a fost văzut.

Brusc, ceva s-a întâmplat; peștișorii și-au curmat jocul și s-au ascuns cât mai adânc în nisip. S-a făcut liniște, toate celelalte viețuitoare păreau să se fi ascuns și ele. Din stânga au apărut doi delfini; râdeau zgomotos și își scuturau capul gri în semn de aprobare. S-au întors spre viețuitoare și au început să le vorbească; acestea însă și-au ridicat umil capul de sub nisip. Păreau cuprinse de un sentiment inexplicabil. Delfinii și-au unit cozile și s-au dat la o parte. Se auzeau doar bulele; apa începuse să se întunece. Se apropia ceva; peștișorii portocalii au început să tremure; ceilalți păreau cuprinși de curiozitate. Se auzi un sunet ciudat și din stâga apăru cea mai frumoasă creatură a mării: Balena Singuratică. Enlil a auzit de ea; a recunoscut-o după tristețea din ochii ei. Erau atât de asemănătoare. Balena și-a întors capul lent spre femeie și a privit-o. Și-au vorbit pe o undă de un verde cărpui al ochilor lor; și-au vorbit printr-o privire, într-o clipă, și-au destăinuit tristețea. Balena își aplecă capul mare în semn de respect și și-a continuat mersul lent, țipând de durere și singurătate. Steaua de mare de după o algie a început să plângă. Enlil stătea încremenită în mijlocul acestei lumi atât de îndepărtate și atât de reale în sufletul ei. Femeia a închis ochii înecați în lacrimi.

S-a trezit din nou în spațiul pustiu din care vântul voia să o alunge. Același cer imens și neprietenos; același șuierat strident. Și totuși, în sufletul lui Enlil domnea o pace desăvârșită: cineva i-a înțeles strigătul mut al ochilor de culoarea nucului; cineva este acolo, alături, mereu. Și vântul și-a continuat strigătul jalnic; din depărtare, i-a răspuns o voce la fel de îndurerată. Vântul și-a schimbat direcția pașilor spre zare. Se vedea oceanul. Se auzea chemarea. Enlil a zâmbit: în fața ei se regăsesc două lumi ce s-au căutat o eternitate. Drumul se deschidea în fața ei, ducând spre o zare în care norii se retrăgeau spre vest, eliberând culoarea cerului. În stânga ei, în depărtare, vântul se juca în valurile oceanului cu ființa a cărei ochi nu i-a putut uita. Enlil știa că trebuie să plece; știa că drumul ei o va duce spre o lume nouă; albastrul cerului din depărtare imita lumea din interiorul turnului…

  • Enlil – zeu al vântului, menționat în numeroase scrieri de pe tăblițe de piatră sau de lut hittite.

%d blogeri au apreciat asta: