Tag Archives: pereţi

Și era frig.

Can’t Let Go by David C. SchultzPereții de un alb imaculat țipau la el, dar nu-i auzea. Chip îmbătrânit, nu mai știa câte ierni a stat aici; poate, dintotdeauna, toată  viața a fost o iarnă albă, rece, crudă. Numele lui nu era Karl, dar zăpada îl îmbrățișa ca o cobră. Cu gluga lăsată peste fruntea brăzdată, se uita la hârtia mototolită din mânile zbârcite. Pletele negre îi cădeau peste ochi, deranjându-l: nu putea citi adresa de pe scrisoare.

Era o scrisoare galbenă, mototolită, cu literele mâncate de vânt, șterse de frig, uitate de lacrimi. Câte ierni în urmă i-a scris?

Pereții albi îl deranjau, îi furau aerul. Era într-o închisoare, una aprigă, fără ieșire, chiar dacă în jur se revărsa o mare albă, moartă, și totodată, plină de furie. Și pereții albi, un palat din alb ce-l înnebunea. Și ea avea părul alb…

Îi ținea minte chipul, dar mai mult părea a fi o iluzie decât impresia unei ființe vii. Cu părul alb, bucălat, din care parcă se desprindea toată zăpada din jur. Ochi tulburi, plumburii, cu sclipiri otrăvitoare. L-a blestemat, l-a blestemat să-i simtă gustul de zahăr al buzelor ei roșii, singura pată de culoare în acea iarnă cumplită!

Scrisoarea a rămas pe vecie întipărită în aerul acelui castel alb, numele destinatarului s-a șters. L-a știut vreodată?

Dar era prea târziu.

Și era frig.

Reclame

Poveşti de vară (IV) – Singurătatea

Una impusă de tine, o singurătate în care te ascunzi şi totodată ţi-e frică de ea.

Îţi plăcea să laşi lumea la o parte şi să te ascunzi în propriile gânduri, între patru pereţi albi, fără urmă de om sau lume. Te închideai benevol, meditând la prea multe lucruri care nu aveau  importanţă şi totuşi te măcinau. Ştiai să evadezi din camera aceea. Până când…

…Te-ai  cufundat în întunericul albului imaculat şi nu ai mai fost în stare să găseşti o ieşire. Gândurile au început să te atace, plângeai căutând uşa în pereţii de cristal negru şi aveai o viaţă de coşmar. Coşmar lăuntric, unde îţi era frică de tăcerea gălăgioasă a pereților reci şi strigătele mute ale gândurilor tale ce te atacau ca nişte fiare turbate.

 Plină de muşcături şi sânge, ai încercat să-ţi vindeci rănile prin indiferenţă. Aparent erai indiferentă şi tot repetai în sinea ta „nu-mi pasă”. Dar minciuna nu ajută la evadarea din propria fortăreaţă. Pereţii rămâneau reci şi tăcuţi…

…Dar Ea te-a ajutat ieri, când eraţi în parc şi tu te uitai în gol. Ţi-a zis doar : ” te-ai maturizat prea devreme şi ţi-a îmbătrânit sufletul. Chiar nu mai simţi tinereţea în venele tale?” – şi pereţii parcă  s-au cutremurat. Subit ai deschis ochii şi lucrurile din jurul tău au început să capete sens. Aşa şi este, ţi-a îmbătrânit sufletul pentru că pur şi simplu te-ai izolat. Îţi era frică de singurătate  şi totuşi te-ai lăsat pradă ei. Ai orbit şi nu ai văzut oamenii din jurul tău cărora le pasă. Nu ai văzut oamenii ce încercau să facă o uşă în pereţii care ţi-au fost clipe de coşmar ceva timp. Te doare şi totuşi nu vrei să plângi. Aşa, nu de milă pentru tine, ci pentru faptul că ai fost oarbă şi laşă. Ai permis singurătăţii să-ţi invadeze sufletul şi fricii să te devoreze. Eşti laşă şă totuşi ai reuşit, datorită Ei, să-ţi ridici capul şi să-ţi spui „Eu pot!”.

Vrei să spargi pereţii din temelie şi să trăieşti din nou. Îţi va lua ceva timp până te vei acomoda, dar într-un final, vei reuşi. Fii tare.


Colţ de pereţi albi

Era ea, un mic univers închis între patru pereţi asurzitor de albi şi dureros de tăcuţi.Ura Liniştea şi Tăcerea din jurul ei, gândul evadării o scălda în speranţe şi aştepta cu nerăbdare ziua în care va putea sfărâma pereţii albi din juru-i,va evada şi va descoperi lumea la care aspiră de prea mult timp.Avea impresia că cineva o aşteaptă acolo, dincolo de pereţii albi.Credea că fărâma de adevăr ce-i scăpa printre degete o va încălzi toată viaţa.

Liniştea se întrista,şoptindu-i că e mai bine să stea aici,între aceşti pereţi,să doarmă etern,visând acelaşi dulce vis de frumuseţe împânzită în suflet,mii şi mii de fire albe,străvezii…Tăcerea i-a promis păsări albastre şi fluturi himerici,gânduri despre nemărginirea eternităţii şi lacrimi picurânde în van, însă ea a asurzit complet şi iremediabil. Într-o zi a muşcat flămând din cătuşe,sfărâmând ultima încercare a Liniştii de a o ţine în braţele ei.A elibirat privirea ochilor verzi,veşnic trişti şi melancolici, a risipit praful din gene şi a zâmbit nesigur unui univers necunoscut de ea.Şi-a întins braţele spre un nou infinit de idei şi gânduri,încercând să cuprindă cu noutatea ei tot ce vedea în jur.A rămas un timp aşa,nemişcată,neînţelegând tăcerea străină ei ce s-a lăsat peste ea.Nedumerirea a aruncat-o în lumea pe care a vrut să o cunoască, parcă ajutând-o să se dezmeticească.Liniştea a oftat adânc, ascunzându-şi lacrimile.Tăcerea a tăcut.Ştiau că nu  trebuia să-i permită să evadeze,şi totuşi!

…O apăsa umbra colţului pierdut de perete alb şi vis etern.Simţea o năruire, o dezamăgire profundă în lumea pe care o dorea, o aromă de silă şi dezgust faţă de spaţiul ermetic în care se afla acum.Toată răceala aceste lumi visate durea atât de groaznic! Nisipul îi curgea din păr.Niciodată nu ar fi crezut că dezamăgirea e o licoare atât de amară,că de fapt pereţii albi erau străjerii ei şi că Liniştea o iubea mai mult decât atenţia exagerată.Carne crudă,fragedă,nimic mai mult,asta era.

Şi-a despletit visurile,a înaintat în infinitul neantului abrupt şi  s-a dăruit Tăcerii şi Liniştii.De data aceasta,pentru totdeauna.


%d blogeri au apreciat asta: