Tag Archives: parere

Moartea fără sens al lui Holban și fragmentele de vis al lui Novalis

Ca să lămuresc lucrurile, această postare va fi despre două cărți pe care le-am citit cam în aceeași perioadă, una dintre ele fiind o pierdere de timp, iar cealaltă – în timp.

omoartecare.3dO moarte care nu dovedește nimic este un roman, definitoriu, al scriitorului Anton Holban. Apărută pentru prima dată în 1931, cartea de față relatează o poveste de dragoste între Sandu și Irina, studenți într-o perioadă mai romantică. De la bun început, ambele personaje îmi par copii fade ale celor doi din Ultima noapte: un Sandu-Gheorghiu misogin, egoist, obsedat de propria supremație, veșnic gelos, fericit când o vede suferind pe Irina-Ela, femeie mediocră, frumoasă dar ștearsă, slabă, fără o personalitate puternică. Deci da, cam aceeași poveste, aceleași retrăiri ”puternice”, sentimentalism cât încape, și veșnica privire sarcastică adresată femeii.

Nu mi-a plăcut nici cartea, nici ideea. Da, moarte, natura umană, iubirea ce nu este niciodată absolută, bazată pe sacrificiu, nemulțumirea personajului masculin, dezinteresul celui feminin… pe mine totuși nu m-a atins, mi s-a părut cam forțată acțiunea, personajul masculin eroul suprem, iar cel feminin – o umbră. O mare pierdere de timp, care nu a dovedit nimic.

intre_veghe_si_vis_novalisÎntre veghe și vis. Fragmente romantice (1968) este o serie de pasaje, memorii, reflectări ce te fac să te pierzi în timp, să meditezi la viață, ascultând valurile mării pe un șezlong ascuns în umbră. Cel mai mult totuși mi-au plăcut pasajele ce cuprind amintirea dulce, dar dureroasă, a lui Sophie, o ființă ce i-a fost atât de dragă lui Novalis, încât viața lui s-a schimbat radical după dispariția ei; fiecare zi, fiecare carte, fiecare nor pe cer îi striga numele ei. Mi-a plăcut să mă pierd în paginile lui Novalis, să uit de timp, să mai învăț câte ceva nou, să citesc gândurile unui om demult dispărut.

Vă doresc o vacanță cât mai frumoasă, alături de oameni dragi și cărți savuroase, care să nu fie o pierdere de timp, ci în timp!

Reclame

Despre prietenie

4dM-am gândit mult timp la ce aș putea scrie despre prietenie, despre prietenii mei, despre rolul lor în viața mea. Am  multe întrebări și puține răspunsuri, difuze chiar. Ce înseamnă prietenia pentru mine?

E interesant modul în care oamenii vin și pleacă din viața ta. Cum astăzi ai avut alături un om căruia i-ai fi dat și cămașa de pe tine, iar mâine acesta nu mai există în gândurile tale. E interesant cum prietenii de ieri nu sunt și prietenii de azi, și nu neapărat pentru că s-a întâmplat ceva între voi, ci pentru că… nu s-a întâmplat nimic. Relația voastră a expirat. Și încet-încet, ați început să vă îndepărtați, să pășiți pe căi diferite.

Ceea ce vreau să zic este că în viață, ca orice om normal, am avut prieteni ce au dispărut pe parcurs, dar și prieteni ce au rămas alături, fără să țină cont de orice fel de împrejurări. Și le sunt recunoscătoare că mă acceptă. Că îmi sunt alături indiferent de mi-e rău sau mi-e bine. Că datorită lor, (poate) am devenit o persoană mai bună. Cu ajutorul lor am aflat multe lucruri noi, am învățat să reflectez despre originea lucrurilor, am realizat unde-mi sunt limitele. Dar cel mai important, am învățat să nu judec pe ceilalți. Cel puțin, să nu sar la concluzii pripite, să-mi formez păreri greșite și ilogice, am învățat să fiu tolerantă, responsabilă, loială. Aș zice că cei ce m-au format au fost oamenii de alături, și anume cei care m-au privit tot timpul de la egal la egal, cei care mi-au explicat unde greșesc.

Oamenii ce mi-au fost alături, cei ce au plecat, dar și cei ce au rămas continuă să mă învețe să fiu un om mai bun. Indiferent de mentalitate, educație, viziune asupra lumii, oamenii tind să învețe lucruri noi prin intermediul analogiei,  comparând multe lucruri cu felul în care acestea sunt văzute de prietenii lor. Prietenia în sine este un concept deseori dezbătut, dacă este într-adevăr sau dacă nu există, fiind o iluzie în masă.

În concluzie, cred că prietenia e un lucru ce într-adevăr contează, pentru că aceasta include în sine formarea unui individ, schimbarea acestuia, dar și sentimentul de siguranță atunci când alături sunt și alte persoane, care tot timpul sunt dispuse să ajute, să aprecieze, să îndrume, să iubească.

COSMOTE Romania revoluționează telefonia mobilă prin introducerea unui nou portofoliu de abonamente, mai simplu, al cărui fundament este inovația prin simplitate și comunicare nelimitată. Mai multe detalii despre oferta găsești pe free.cosmote.ro, iar despre concurs accesând free.cosmote.ro/bursa.


Despre inteligență

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


Cum să redescoperi o carte

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi copertăNu îmi place să recitesc cărți. Am impresia că recitindu-le îmi voi pierde interesul, că tot farmecul lor se va spulbera; că voi citi lucruri pe care le știu deja și că nu voi mai găsi nimic din ideea pe care mi-am creat-o despre ele. Și totuși, după patru ani, am recitit Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

Și de data aceasta am înțeles-o altfel. Chiar dacă știam ce va urma, știam unele fraze, imagini, sentimente… totul a fost altfel. Acum patru ani îl judecam pe Ștefan Gheorghidiu. Îi judecam iubirea absolută, luciditatea exagerată, idolatrizarea Elei. Îi judecam gelozia nefondată și felul obsedat de a iubi și de a-și privi femeia. Ela era, pentru mine, o ființă gingașă și inocentă, femeie frumoasă, ca un bibelou, lipsită totuși de inteligență. În drama cuplului Gheorghidiu, Ela era victima, Ștefan călăul.

Astăzi, recitind cartea, am realizat că impresia creată acum câțiva ani se spulberă; totul a căpătat un alt sens. În fiecare rând  și în personajul principal îmi citeam, parțial, gândurile. De altfel, cred că mă regăsesc în el, omul cu iubire nemărginită și prea multă luciditate. Am văzut personajul într-o altă lumină: i-am descoperit calități și însușiri noi, gânduri care-mi trec și mie prin minte, percepția lui despre lume și iubire. Și cum ziceam, m-am regăsit. Poate nu în totalitate, dar destul ca  să-i pot înțelege frustrările, sentimentele și acțiunile. Ela, în schimb… astăzi o văd ca pe o femeie ordinară, incapabilă de sentimente mărețe. Poate cândva a iubit și ea, dar iubirea nu se schimbă pe bani; cel puțin, firile spirituale nu o fac. Și Ela și-a vândut iubirea. Pe lângă asta, comportamentul ei și acțiunile ei îmi reamintesc de o categorie de femei insuportabile mie; frivole, materialiste, lingușitoare și extrem de îndemânatice în arta manipulării.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a căpătat un alt înțeles: pe de o parte, iubirea persoanajului, întreruptă de război; pe de altă parte, transformarea inevitabilă a femeii iubite dintr-o virgină gingașă într-o materialistă (cum, de altfel, reiese din scrisorile ei în care-i cere lui Ștefan ”cheia de la sertarul cu acte” și rugămintea de a-i transfera bani pe contul ei înainte de plecarea pe front), cât și aventura acesteia cu Grigoriade (care, după mine, chiar a existăt; și mi-e indiferent ce zic profesorii de română care găsesc comentarii în cărți pentru bac. Pentru mine, Ela e o femeie care nu a știut să prețuiască omul de alături și s-a lăsat coruptă de averea soțului și de societatea mondenă a timpului).

Astfel, o a doua lectură, după ceva timp, a unei cărți poate schimba viziunea asupra acesteia. Poate că vârsta la care am citit prima dată a fost nepotrivită; sau poate că datorită primei lecturi am reușit să observ atâtea lucruri la o a doua lectură, lucruri ce mi-au schimbat totalmente impresia despre roman. Și totuși, Ultima noapte… este un roman excepțional care mi-a plăcut foarte mult și în care m-am regăsit în imaginea lui Ștefan Gheorghidiu…


Despre admirație

Nu te panica! Textul tău este aici 😀


Un teatru de măşti

Oamenii sunt nişte mişei. Îşi imaginează, totuşi, că sunt corecţi, dar sentimentele îi orbesc, îi scutesc de capacitatea de a gândi raţional. Gândesc că au dreptate, că furia lor este justificată. Dar cunosc adevărul? Cunosc toate detaliile ce le-ar justifica furia? Sau doar le este comod să existe în starea asta, să se hrănească din propria furie, să fie nişte vampiri energetici, delectându-se, la propriu, cu sângele Victimei?

A, am uitat cî nu am descris Victima. E un om corect – cred că singurul dintre ei. Singurul capabil să descopere adevărul, să-l defaimeze, să-l prezinte gol-goluţ, să le demonstreze că anume acesta este adevărul! Şi mulţimea se revoltă. Se revoltă că adevărul pe care-l ştiu de fapt este o minciună. Că acel adevăr pe care l-au negat se adevereşte a fi cel mai pur şi, totodată, cel mai crud adevăr. Şi aici, se revoltă. Distrug oraşe, oameni, idei…

Mulţimea nu s-a schimbat de când există omenirea. Urmează ideile unor revoltatori, unor lideri meschini, laşi, fără dragoste de om, ce le jefuiesc cât casele, atât şi sufletele şi minţile. Dar mulţimea mereu va asculta un demagog, o mizerie, un aşa-zis „om” ce nu a trecut de un anumit prag al evoluţiei. În schimb, îl vor huidui pe cel ce încearcă să le deschidă noi orizonturi, să le arate, ba chiar să le demonstrezi şi să le justifice adevărul! Îl vor urî, îl vor nega, îl vor destruge. Pentru că e mulţimea (supranumită şi „turma”) şi e prea laşă şi îi este frică de adevăr dar este destul de depravată ca să accepte cu aplauze un aşa-zis „luminat” care îi jefuieşte de suflet şi omenesc şi se distrează…

Se distrează bine de tot atunci când reuşeşte, fără prea mare efort, să le fure mândria oamenilor. În acel moment mulţimea devine javra lui, şi anume javră şi nu câine: numai javra va fi mereu fericită să fie lovită, va accepta cu bucurie să i se fure mâncarea din farfurie, idolatrizându-şi în continuare stăpânul, având impresia că ceea ce face e ceva nobil – lucruri pe care un câine nu le-ar accepta. Acesta ar muşca Depravatul şi ar fugi în lume, găsindu-şi un stăpân mai bun, iar dacă l-ar mai vedea vreodată pe Depravat – cel mai probabil, l-ar ucide. Dar javra – javra e o fiinţă de 2 lei, fără pic de personalitate şi mândrie!

Mai există pe lângă Depravat şi omul care încearcă să-l defaimeze, Judecătorul, de care depinde soarta adevărului. Mai nou, acesta s-a transformat în călău, călău ce se află sub aripa dreaptă a Depravatului,  care la nevoie se transformă şi în Gardianul  acestuia şi într-un ucigaş al adevărului. Este la fel de făţarnic precum mulţimea – se preface că nu înţelege sau pur şi simplu neagă dreptatea. În urma acestor schimbări de personalitate şi rol,  Judecătorul, inconştient, coboară de pe locul Omului, devenind un simplu şarlatan, zeitate privată de bună voie de dreptul de a decide soarta lumii.

Într-o altă ordine de idei, Depravatul va rămâne în continuare un Mesia sau un Zeus  pentru mulţime. Mulţimea va rămâne o javră oarbă, fericită pentru orice os de neadevăr aruncat în ea.

 Judecătorul va asurzi, aprobând fiecare părere şi fiecare cuvânt al Depravatului. Victima fie că va fi ignorată, fie că va fi bătută animalic; va fi detestată toată viaţa de mişei, dar cel puţin va fi pe locul Omului Civilizat, Corect şi Adevărat. Cei câţiva urmaşi ai Victimei vor fi urâţi de mulţime, presupuşii „prieteni” ale acestora vor evita să le spună ce se întâmplă, de fapt, în spatele lor sau pur şi simplu vor fi trataţi cu un zâmbet şi o bună voinţă falsă, ceea ce se întâmplă mereu, s-a întâmplat încă de la naşterea lumii şi, cel mai probabil, va continua să se întâmple…


%d blogeri au apreciat asta: