Tag Archives: ochi albastri

Cafea cu aromă de cireș/ Cum să uiți de ochii lui

1237918_606579226087324_633335727_nDocumentul cu denumirea ”Proiect nefinisat” datează din 7 februarie 2013 în folderul cu ciorne. Nu mai știu care este povestea din spatele acestui text, și revizuindu-l, am ajuns la concluzia că nu vreau să-l termin. De aceea, voi posta fragmentul original, iar continuarea – continuarea poate fi pictată de imaginație. În caz contrar, spoiler alert – toate personajele vor muri într-un viitor mai mult sau mai puțin apropriat.

***

Numele meu este Eliad. În țara în care locuiesc acum toată lumea îmi zice Eliot. E bun și așa. Diminețile înnourate mă fac depresiv. Culoarea cenușie ce se strecoară prin fereastră în biblioteca mea mă deprimă; îmi vine să aprind aerul ca să am mai multă lumină. Dar griul trist continuă să-mi invadeze intimitatea camerei și mă trântește în pat, cu țigările fumegând în scrumieră, una după alta. Au trecut mulți ani și totuși nu pot uita parfumul ademenitor din primăvara anului X.  Îmi este dor de un soare viu ca atunci…

Camera spitalului mirosea a crini. Deși era trecut demult de mai, în aer pluteau petale roz, albe, vișinii… asistenta s-a apropiat de geam și a dat draperia la o parte; prin fereastra deschisă câteva petale au nimerit pe pervaz. Asistenta a ieșit din cameră, lăsând pacienta singură, înconjurată de mirosul de crini.

Demult stătea în acestă încăpere; să fi avut vreo douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani când a nimerit aici. Acum are aproape treizeci. Stă în pat, rezemată de pernă, cu mânile așezate în poală și cu privirea ațintită spre oraș. Are mâinile foarte delicate, cu degete lungi, de pianistă. Pielea albă, prea palidă pentru culorile verii și parcă prea luminoasă pentru această cameră de spital. Are părul lung, lăsat pe spate,de un castaniu cu nuanță de roșu de cireș. Două șuvițe în față îi accentuează pielea ca de perlă și ochii mari, de un albastru extrem de deshis; Ochii îi privesc fix în lumina de afară. Se deschide ușa și în salon apar doi bărbați și o femeie, ținând în mâni un buchet de lalele mov. Pacienta își întoarce capul, dar privirea îi rămâne mereu ațintită într-un punct fix…

tumblr_mnw2wzkTRm1qb1j2fo1_500

Cuplul care a intrat sunt Francesca și Paul. Căsătoriți de ceva vreme, în urma a câțiva ani de întâlniri prin holurile liceului, parcuri și teatre, Francesca a decis să plece în străinătate, să facă biologie. Paul, un tânar mai mare cu câțiva ani decât soția sa, a urmat facultatea de filozofie și preda la universitate.

Celălalt bărbat sunt eu. Am treizeci și doi de ani. Sunt proaspăt venit din Anglia, unde am o firmă. Am terminat universitatea aici, facultatea de bioingenerie și am putut pleca în străinătate. Astăzi, dețin acțiunile unei firme din Scoția și am un laborator propriu în Londra. Paul îmi este prieten vechi; aflând că iau o pauză și vin în țară pentru câțiva ani, mi-a cerut să ne întâlnim numaidecât. Am aflat ceva ce m-a tulburat…

 Femeia din pat mă fixa cu ochii ei imposibil de albaștri. Mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama că nu mă vede. M-ar fi recunoscut imediat; ce-i drept, am cam slăbit de atunci și nu-mi mai port părul ca acum cinci ani. A trecut atâta timp! Și totuși, tace. Doar se uită în gol și are o privire atât de calmă, atât de diferită de privirea ei de atunci, atât de… moartă!

Și-a oprit privirea în gol. Francesca s-a apropiat de vaza cu crini, a scos florile și s-a apropiat de chiuvetă ca să schimbe apa. Femeia de pe pat s-a încruntat.

-Mai este cineva cu voi, nu-i așa? Am auzit parcă mai mulți oameni intrând…

Paul și Francesca s-au privit cu subînțeles. Eu îi priveam la fel de nedumerit. Într-un sfârșit, Francesca a umplut vaza cu apă și a pus lalelele în ea. Crinii erau aruncați neglijent în chiuvetă.

-Este un domn cu noi, dragă, a zis Paul cu un aer încurcat, uitându-se când la mine, când la gresia de pe jos. Este un prieten pe care l-am întâlnit recent; m-am gândit că ai vrea să-l cunoști.

Și-a întors privirea moartă în direcția mea, pentru că am făcut un pas în față și m-a auzit. Am stat într-o liniște adâncă timp de câteva secunde. Femeia cu ochii de un albastru imposibil m-a întrebat cu o voce dulce, dar obosită:

-Eu sunt S, încântată. Mi s-a părut că a zâmbit, un zâmbet amar și abia observabil care a durat o clipă.

-Eli… Eliot, domnișoară; plăcerea este de partea mea.

A zâmbit. De data aceasta, a durat ceva mai mult și parcă nu mai exprima amărăciune, ci amuzament.

-Eliot? Domnule, aveți un nume neobișnuit. Și frumos, de altfel. Și a tăcut, cufundându-se parcă într-o lume a ei.

Francesca a început să decojească o portocală, Paul a întrebat-o ceva pe S, iar eu stăteam acolo, într-o parte, martor la o scenă desprinsă ca dintr-o poză veche. Mi-a inspirat familia reunită, mama decojind o portocală, tatăl ținându-și fiica tandru de mână. S nu părea deloc bătrână. Deși avea aproape treizeci, încă păstra chipul unei adolescente târzii. Pielea albă, mată, umerii ascuțiți, mici, și părul lung, sănătos, inspirau o jună dintr-o pictură medievală. Și totuși, văzând acest tablou de familie, nimeni nu și-ar fi dat seama că Paul ține de mâină nu o fiică, ci o soră.

Stăteam stânjenit ceva mai departe decât ei. O priveam pe femeia din pat fără jenă; nu mă putea vedea, de acea o scrutam cu privirea, îi măsuram fiecare centimetru din piele, fiecare buclă ce-i cădea ușor pe spate, fiecare șuviță ce se culca pe brațele ei. Era nemărginit de frumoasă, mai frumoasă chiar ca atunci când am văzut-o pentru ultima dată.

Cu o seară înainte, am ieșit cu Paul la o cafea. Plimbarea pe străzile orașului mi-au trezit o acută nostalgie: nu am mai fost aici de atâția ani și totuși țin minte parcul, bulevardul, mirosul de covrigi de pe lângă simigerie, porumbeii de lângă mall, făntâna arteziană din piață. Orașul pare la fel, și totodată e mult mai trist, mai cenușiu. Aleile din cartierul x, cândva pline cu măceș sălbatic, înflorind primăverile, transformând bulevardul într-un tunel al îndrăgostiților, astăzi nu mai este. În schimb, au apărut bănci, alei asfaltate și flori sezoniere pe margină. Și totuși, aleea de măcieș îmi va lipsi; acolo am văzut-o pentru prima dată.

Stăteam pe o terasă drăguță, mesele erau toate ocupate de diferite categorii de oameni – era o seară frumoasă, cu miros de primăvară. La masa de lângă stătea un cuplu, ceva mai încolo un grup gălăgios de liceeni și mai rezervat, în colț, o bătrânică și prietena sa. În aer, se simțea  parfumul domnișoarei de alături, țigările mele și cafeaua lui Paul. Am vorbit puțin despre afaceri, despre campinatul național de tenis, despre ce spectacole se vor da la filarmonică. Paul a devenit dintr-o dată serios.

-Știi, am primit un post în Berlin. La o universitate faină. Pot pleca împreună cu familia, am obținut un contract de câțiva ani cu posibilitatea de a-l prelungi. Nu mai pot să stau în țara asta – Francesca vrea un viitor frumos pentru fiică-mea, și eu la fel. În plus, avem mai multe oportunități acolo…

-Înțeleg… Dar asta înseamnă că am putea să ne vedem mai des. Desigur, în câțiva ani, când revin și eu la afacerile mele. Am obosit. Munca nu mă mai bucură, am lăsat tot dracului și am venit aici. Adică, i-am lăsat lui Thomas. Am nevoie de ceva timp, liniște și atmosferă ”de acasă”.

Paul m-a ascultat cu luare aminte, uitându-se cum se stinge țigara în scrumieră. Ambii voiam să ajungem la un subiect ce ne frământa. Pe mine, ca pe acel tânăr de acum câțiva ani buni, student sărac și cu idei materialiste; pe el, profesor începător la facultate. Voiam să vorbim despre ea. Am deschis primul subiectul.

– Zi-mi, ce mai face… ea?

Cu o ușoară tresărire, Paul și-a plecat ochii în ceașca cu cafea încă fierbinte.

-Nu știi? E…spitalizată. De patru ani deja…

A venit rândul meu să treasar. Nu știam nimic, nu am mai aflat nimic despre ea în acești ani cât am fost plecat. Mă așteptam să aud ceva similar cu ”e bine, căsătorită, fericită, cu copii”. Cel puțin, asta-și dorea când eram împreună. Ghicindu-mi gândurile, Paul a continuat:

-Cu câteva zile după plecarea ta a nimerit într-un accident. Nu a suferit, aparent, dar a început să-și piardă treptat vederea; s-a lovit cu capul de parbriz când a intrat nenorocitul ăla în ea cu mașina. Într-o jumătate de an după incident a orbit complet. Medicii au zis că a suferit o traumă nu știu de care, că singura problemă e doar pierderea vederii. Auzi la ei, singura problemă! Paul părea înfuriat. Își strângea, involuntar, pumnul și cu cealaltă mâna amesteca de zor zahărul ce demult s-a topit în cafeaua deja rece. Pierderea vederii a fost un șoc pentru ea. A încercat să se sinucidă. De două ori. Medicii au zis că e într-o depresie prefundă. De altfel, pierderea văzului la douăzeci și cinci de ani e o traumă; asta fără să includ ce s-a întâmplat cu câteva zile înainte de accident…

Paul continua să-și amestece cafeaua. Mă simțeam penibil. Parcă tot trecutul meu s-a întors împotriva mea cu acest verdict: e vina mea! Și totuși, Paul mi-a ghicit și de data asta gândurile:

tumblr_md4y4nJmaw1rrpf77o1_500-Nu te învinui, El. Nu e vina ta… e dobitocul ăla cu mașina lui, ****-măsii! A tăcut puțin, revenindu-și. Știi, pe lângă pierderea vederii, ea nu te mai ține minte. Medicii au zis că e în urma stresului – a uitat ceva ce o deranja. Un fel de reacție a creierului ei –  Francesca zice că te-a uitat ca să nu mai sufere.

-M-a uitat? La asta nu mă așteptam. Erau câteva cuțite înfipte-n mine după ce am aflat că a fost accidentată; acum mi se înfingeau încă zece în pieptul coșului; m-a uitat așa, din durere?

Paul s-a oprit din amestecat cafeaua și s-a uitat la mine.

-Știi, nu te-a uitat complet; ține minte evenimentele, faptele, cuvintele; dar nu ține minte fața și numele. I-a zis Francescăi de câteva ori că îi pare rău de faptul că nu ține minte chipul; mai ales că nu ar fi în stare să-l recunoască vreodată… Dar te urăște, de asta să fii sigur.

Reclame

Dragă mamă…

424450_179168988867184_1439560235_nMai sunt două zile până la venirea unei noi ierni în viața ta. Două zile ce pentru tine înseamnă timp scurs; pentru mine, nimic. Un nimic imens, pentru că timpul nu are nicio putere asupra lanțurilor ușoare ce ne leagă.

Am găsit într-o zi o poză veche, în care erai de vârsta mea, poate mai mică. Cu părul bălai, bucălat și lung, lăsat pe spate, ai fost surprinsă într-o clipă de un aparat vechi, a cărui obiectiv până acum stă undeva prin casa bunicii. În poză zâmbeai ca o primăvară, deși în jur era totul alb. Am crezut că fotografia a fost făcută de ziua ta, până când nu am observat un buchețel în mâinile tale.

Am șterpelit fotografia. Ai căutat-o de mai multe ori, dar nu ți-am spus nicio clipă că o aveam ascunsă în jurnal. Buchețelul de flori mă punea pe gânduri. I-am arătat poza bunicii, și mi-a zis că a fost făcută într-o primăvară ciudată, în care a nins foarte târziu, acoperind florile cu zăpadă. Atunci tu ai mers să culegi câteva flori, ca să le pui în filele unei cărți, ca să le găsești  peste ani și ani… și erau toporași.

Astăzi, de fiecare dată când zâmbești, o văd pe fata din poză ce ține un buchețel mic, de toporași. Probabil că fata din poză nu s-a mai maturizat în timp: iarna, un mov viu colorează ferestrele, iar printre perdeluțele albe pătrunde o aromă vie, ce parfumează camera mea: sunt violete, pe care le crești cu atâta drag. De aceea, de ziua ta, în plină iarnă, casa noastră miroase a violete, lăsând frigul și tristețea afară.

Am găsit un parfum ce miroase ca tine. Într-o sticluță fină, de un mov pal, romantic, am găsit un strop din atmosfera de acasă, caldă și plină de zâmbetul tău. Parfumul April violets de la Yardley înfățișează chipul tău, un singur strop conturându-ți linia feței, părul blond, ochii albaștri, zâmbetul cald. Miroase ca tine, a prospețime, iubire și o nuanță amăruie de melancolie. O singură picătură pe încheietura mânii te-ar transforma într-o regină pentru cei din jur, căci pentru mine, ești cea mai frumoasă.

april-violets-parfum

Dragă mamă, îmi plac perdeluțele albe ce ascund violetele de pe geam. Îmi place zâmbetul tău. Îmi place cum emani lumină și un ușor parfum de violete…


Tânărul cu ochii mai albaștri decât marea

Mi-au plăcut ochii lui din prima. Senini, visători, mereu evitându-I pe ai mei.  Nu-i plăceam?

Ne-am cunoscut ceva timp în urmă, într-o perioadă când eram  răvășită de tristețe. S-au întâmplat atâtea lucruri triste încât credeam că nu mă mai poate bucura nimic. Stăteam zile întregi pe pervaz, mâncând bomboane și uitându-mă pe strada murdară, udă și călcată în picioare de orice om. Mă amuza, oarecum, felul în care încercau să evite găurile pline cu apă, luptând cu vântul pentru umbrele și târându-și servietele pline cu hârtii ce aduceau fericirea. Mă gândeam dacă chiar le place să umble, așa, pe orice timp, fie ploaie, fie vânt, fie soare, fie ger, îmbrăcați mereu la patru ace, vara cu sacouri negre, iarna cu pardesiuri gri… Oare erau fericiți? Oare aveau timp să nu fie?

Geamul din care priveam era al bibliotecii din oraș. Îmi plăcea locul pentru că nu riscam să văd pe cineva cunoscut – cine din generația mea își mai ”pierde” timpul prin astfel de locuri? Țin minte că încercasem să ademenesc o prietenă, dar m-am lăsat păgubașă. La urma urmei, fiecare își allege ucigașii de timp; cineva petrecerile, cineva jocurile online, cineva cafeaua, țigara, alcoolul. Cui îi pasă?

Citeam o carte pe care o împrumutasem de ceva timp. În ziua aceea nu aveam nicio dorință să o citesc, rândurile fugeau și se încurcau între ele, iar personajele ba erau femei, ba bărbați… mă ademenea strada. Gri, un gri apăsat de toamnă trecută de etapa frunzelor aurii, trecută la etapa frunzelor ruginii, moarte de-a binelea, și a ploilor, a ploilor necontenite și reci. Iar oamenii se grăbeau pe asfaltul alunecos, târându-și servietele. M-am gândit că aș sta o eternitate să-i admir, să-i admir pe acești oameni care își cunosc viața și menirea. Eu, ce menire am? Cu ce să umplu golurile din suflet? Ce să fac cu timpul pe care-l tot țin de umăr și-l rog să nu plece? Cât de mult m-am schimbat de atunci, și dacă m-am schimbat, am devenit oare mai bună, mai de preț pentru cineva, mai semnificativă pentru lume?…

Nu am observat cum a apărut în sală. De fapt, am tresărit când am simțit răsuflarea lui pe sticla de la fereastra alăturată. Din profil părea foarte… îngândurat. Era înalt, cu un jerseu maro închis care-i accentua mâinile frumoase, cu degete lungi, făcute parcă pentru un pian sau o vioară. Mai târziu am observat un palton gri închis și un fular lung, verde-măsliniu pe masa de lângă ieșire. Părul lui blond, tuns scurt, păstra urmele ploii de afară. Picăturile se prelingeau pe fruntea puțin încruntată, ca mai apoi să ajungă pe sprâncenele arcuite, după care să fie șterse cu o batistă albă, un element colorat în ziua aceea de toamnă târzie. Avea un nas încovoiat, dar care se încadra armonios în ovalul feței, cu bărbia ascuțită, cu o fisură pe mijloc și ochii mari, ireal de albaștri. Îi țin minte și acum: senini, tăioși, melancolici și indiferenți în același timp. A fost singurul om care mi-a arătat atâtea emoții printr-o privire.

Inițial, se purta de parcă venise acasă; a stat la geam și s-a uitat afară puțin, după care și-a luat o carte de pe raft, fără măcar să vadă ce carte e și s-a aștezat pe pervaz, picior peste picior, sprijinindu-și bărbia cu mâna dreaptă, în stânga ținând cartea. M-am găndit să nu-l deranjez și am continuat să contemplez imaginea de afară, până când nu am observant că citește aceeași carte pe care o țineam în brațe. Mă gândisem, cu mintea mea de copil, că e un semn, că ar trebui să fie cineva important pentru acea zi dacă s-a întâmplat să citim aceeași carte. Abia când mi-am fixat privirea pe el, stăruitor, și-a ridicat capul și s-a uitat direct în ochii mei; cred că nu am mai simțit, și nici nu voi simți vreodată focul unor ochi mai albaștri ca marea. Aveam impresia că m-a paralizat dintr-o singură privire, de parcă ar fi o Meduză reîncarnată în secolul XXI. Mă privea fix timp de câteva minute, cred, sau poate că mi s-au părut mie acelea câteva secunde o eternitate. După și-a continuat lectura, iar eu privitul pe geam. A durat până seara această tăcere, s-au aprins luminile pe boulevard iar fluxul necontenit de domni cu serviete începuse să se micșoreze, lăsând loc bătrânilor cu câini în lesă și cupluri de îndrăgostiți, huiduiți de gașca de șmecheri din zonă, copii cu vârste cuprinse între 10 și 15 ani, ”generația asta de derbedei”, conform părerii bătrânului portar din blocul vecin.

Am decis să plec, căci tramvaiul meu își termina programul destul de devreme, iar mersul pe jos într-o astfel de seară ar fi fost neplăcut și cu o răceală  crâncenă drept cadou. Mi-am luat paltonul și fularul din cuier, mi-am aranjat părul și am plecat. În spatele meu s-a închis o ușă grea de lemn și o privire pe care nu am mai revăzut-o niciodată…


Gânduri aiurea printre visări și toamne

…Iar tot ce voiam era o toamnă splendidă, eclipsată de zâmbetul tău. Mi-am dorit o potecă pierdută undeva în lume, o potecă înconjurată de timiditatea copacilor bruni, roșii, portocalii care și-ar retrage crengile frgile, bătrâne de câteva luni spre trunchi, oferindu-ne drum liber. Mi-am dorit să ne ținem de mână, așa, ca-n copilărie, atunci când dragostea însemna ținutul de mână, lopățica mai departe de capul celuilalt și un pumn de bomboane furate din fructieră, mâncate în grabă undeva în spatele casei, ”cina romantică”. Cum spuneam, mi-aș fi dorit să ne ținem de mână și să alergăm pe poteca dăruită de toamna splendidă. Să încerci să mă oprești și să îmi zici că sunt o copiliță fără minte la cei aproape 20 de ani ai mei. Să mă îmbrățișezi așa cum numai tu știi și să-mi șoptești la ureche acel ”micuțo” pe care l-am adorat din prima clipă. După care să mă eliberezi din îmbrățișarea ta, crezând că m-am astâmpărat, lucru naiv, deoarece voi fugi înainte, chicotind, iar tu te vei lăsa păgubaș și doar vei zâmbi.
Ți-am zis că nu-mi plac florile, nu-i așa? Te-am mințit, de fapt îmi plac foarte mult, mai puțin trandafirii. Îmi amintesc de o iubire egoistă ce s-a spulberat demult, undeva într-un oraș pe care nu mi-l mai amintesc. Îmi plac florile pentru că sunt frumoase; îmi plac pentru că acoperă aerul din jurul meu cu parfumul lor mimunat, mereu proaspăt; îmi plac florile pentru că în mirosul lor îți simt prezența și pentru că mereu mă fac să zâmbesc când le privesc. Sunt atât de puține lucruri minunate în viață, însă unele dintre ele pot fi prelungite datorită unor lucruri mărunte, cum ar fi irișii, de exemplu…
Cum ziceam, aș vrea să ajungem în inima pădurii, lăsând poteca în spatele nostru. Mi-aș dori să ne culcăm pe iarbă fără să ne pese că s-ar putea să ne ridicăm cu pantalonii colorați în verde și cu diferiți gândaci în cap; mi-ar plăcea să admir cerul cu tine, cerul tomnatic care îmi este cel mai drag: calm, albastru crud, cu vânt atent, nori aproape nemișcați și v-uri de păsări migratoare. Cer melancolic, atins atent de tot de un avion, străbătut de vre-o pasăre tânără, avântată în primul zbor. Mi-ar plăcea să stau o eternitate în spațiul acela, o poieniță înconjurată de pădurea împodobită cu raze de soare, cer imens, iarbă prin păr și mâna ta strângând-o pe a mea. Mi-aș fi dorit să admirăm împreună freamătului vieții din jurul nostru, chiar dacă gândurile fiecăruia ar zbura în direcții diferite. Mi-aș dori să-ți simt prezența alături, chip cu ochi albaștri mai senini decât cerul. Ochi pe care mereu încerci să-i ascunzi de mine, și nu pot înțelege de ce ai încerca să ascunzi de lume ceva atât de fermecător.
Aș vrea să exiști alături de mine într-o fărâmă de lume; să exiști în inima mea, în amintirile mele, în realitatea pe care o trăiesc; mi-aș dori să fii tu, o enigmă cu ochi albaștri; mi-aș dori să știu că ești bine acolo unde ești și că îți este dor de mine, oricând, oricunde. Mi-aș dori să cred că exiști și în lumea acea mică, în inima pădurii, înconjurată de copaci din carnaval, un cer albastru, imens și iarba moale, aproape palidă prin păr…

 

 

 


Imaginea unei singurătăți perfecte

Catherine știa că va pleca în seara aceea. Știa că va ajunge obosită în dormitor și că va găsi camera așa cum o lăsase în dimineața ceea. Știa că se va schimba doar ea…
Era o femeie superbă. Superbă este puțin spus! Frumoasă de-a dreptul, o hoață involuntară de priviri piezișe sau cercetătoare. Înaltă, zveltă, cu un mers de femeie ce știe ce-și dorește de la viață. Păr lung până la coapse, de un roșu aprins cu șuvițe portocalii, mereu aranjat și proaspăt, mirosind a fructe exotice sau scorțișoară. Părul superb, cu nuanțe de coajă de portocală îi cădea ușor pe umeri, niște uneri micuți, ascuțiți, care se continuau într-o pereche de mâni atente, finuțe, și cochete, cerându-se sărutate. Pe încheietura mânii drepte purta o brățară de chihlimbar veche cât lumea, un cadou de la bunica, o bijuterie ce se transmitea din generație în generație. Niște palme mici, albe, cu degete lungi, pe inelarul mânii drepte odihnindu-se mereu un inel de aur, imitând o logodnă ce nu a avut loc niciodată.
O șuviță mai neascultătoare se oprea mereu lângă inimă, așteptând parcă o șoaptă de dragoste din piept. Catherine avea un bust frumos, bogat, mereu acoperit de o haină fină, de cele mai multe ori cămașă de dantelă sau bluză în culori calde, neapărat mulate pe forme. Neținând cont de culorile hainelor sale, oricât de bine nu o prindeau, acestea nu-i puteau eclipsa ochii. O pereche de ochi de o culoare bleumarin, mari, limpezi, cu gene lungi și dese, cu o melancolie ascunsă undeva în spatele pleoapelor vineții, acoperite de un fard bej sau maro. Aceștia erau plasați sub niște sprâncene aproape blonde, ascuțite și de o formă frumoasă. Ceea ce o deranja pe Catherine era nasul: ceva mai lung decât credea ea că este potrivit unei femei, ascuțit și rece indiferent de anotimp. Buzele moi, mici și mereu zâmbitoare completau ochii mari, nasul ascuțit, fruntea potrivită, toate încadrate într-o față coretă, ovală, cu o bărbie micuță și puțin proeminentă.
Catherine avea cu ce să se mândrească: bust bogat, picioare lungi, posterior bombat, talie subțire ca de viespe, toate evidențiate de părul ei roșu, ochii albaștri, zțmbetul unei femei mature și mersul elegant, puțin săltat. Ce-i drept, frumusețea ei interioară nu putea fi citită de nimeni.
Părea o fire foarte deschisă, mereu gata să întrețină o conversație cu oricine, indiferent de subiect și deschisă cu toată lumea, de parcă își cunoștea interlocutorii de mult timp. Deseori părea o femeie ușuratică pentru alte femei din preajma ei, femei care nu se simțeau bine în propriul corp sau femei care nu știau sau nu voiau să înțeleagă și să accepte o frumusețe străină, ideea că nu ele sunt cele mai frumoase dintre toate. Știa să vorbească corect, știa multe lucruri interesante despre orice, avea gusturi rafinate în a-și alege toaleta, parfumul și dispoziția din ziua respectivă. Știa foarte bine cine este și cine sunt oamenii din jurul ei, dar prefera să se prefacă că este naivă și nu-și dă seama. Experiența personală de pe parcursul vieții au învățat-o că este mai bine să te prefaci că nu știi și astfel scapi de mult mai multe bătăi de cap. La fel, a învățat că nu poți fi pe placul tututror și că oamenii cei mai apropiați devin străini mai tot timpul, fapt pe care-l ura din toată ființa ei.
A avut cândva un om important în viața ei, un om care, credea ea, îi va dărui o lume pe care ea nu o cunoscuse niciodată. Era manierat, interesant, inteligent, atent și… egoist, fapt care a dus la o despărțire dureroasă. Pentru ea, evident, dar ce putea să facă? Nu poți schimba un om argumentând asta prin legătura pe care o ai cu el. Amoroasă sau nu, relația cu cineva nu-ți permite să îi ceri să se chimbe, să-l transformi într-o ființă ideală. ruptura dintre ei doi survenise când acel om i-a spus că nu-i plac anumte lucruri în caracterul ei, fapt ce a întristat-o enorm și a determinat-o să plece. I-a reproșat lucruri pe care le știa despre sine că au fost mereu la ea, trăsături pe care le avea și atunci când s-au întâlnit, dar care pe parcurs deveniseră o piedică pentru relația lor care până la urmă s-a prăbușit ca un castel de nisip lovit de valurile mării.
În seara aceea a ajuns acasă ceva mai devreme și găsise dormitorul înfășurat într-o tăcere uitată de ceva timp. Da, a plecat. Parcă și mirosul de vanilie cu mosc din cameră devenise greoi, miros de casă părăsită, singură. Singurătatea mult iubită a îmbrățișat-o ușor de tot și a aruncat-o în brațele uitării, făcând-o una cu liniștea din apartamentul din Piața Victoriei.
A adormit, într-un târziu, visând o toamnă ploiasă, singuratică, rece și străină. S-a trezit spre dimineață și a ieșit la o plimbare. Ceasul din piață arăta 4, dar era frig ca-n cimitir în acea dimineață de august. A trecut primul tramvai, cu un vatman somnoros și un bătrânel cu cheile de la tonata cu ziare din stație. S-a dus în parc. Lângă măsuțele pentru șah și dame dormeau doi căței mici, scâncind și tremurând de frig. Ceva mai departe, o cățea cu gâtul însângerat își dormea somnul morții. Cățeii continuau să scâncească…
Astăzi Catherine este bine, o doamnă trecută de prima tinerețe, în casa căreia nu mai miroase a mosc și vanilie din apartamentul din Piața Victoriei. Acum are casă pe o stâncă din Irlanda, singura casă care aude zgomotul valurilor mării. Doamna Catherine este la fel de frumoasă, chiar dacă și-a tuns părul superb și acum îl are de culoarea neantului. Ochii i-au rămas neschimbați: albaștri, mari, melancolici… de data aceasta, o melancolie caldă, zâmbitoare.
În weekenduri doamna Catherine iese la o cafea cu copiii săi, iar duminicile și le petrece acasă cu soțul și urmașii celor doi căței găsiți în parc. În timpul săptămânii nu o găsești acasă pentru că este foarte ocupată în oficiul revistei de pe strada Greenville numarul 8, dar în fiecare joi, la ora 4 dimineața, o poți vedea pe strada principală a orașului uitându-se la primele tramvaie. La 5 și ceva o poți vedea în parcul de lângă lac, iar în diminețele de vară plimbându-se pe faleza de lângă stâncă. Tristețea este singura ei prietenă în aceste clipe, dar dispare imediat când doamna Catherine revine acasă. În restul timpului, aceasta se ascunde undeva, departe, peste ocean, undeva în orașul cu apartamente din piață, vatmani somnoroși și câini orfani prin parcuri.