Tag Archives: mov

Mov de martie

frtryuyyUn miros demult uitat a apărut în aer. L-am simțit astăzi, plecând dintr-un laborator infectat cu miros de formol. Spre cerul cenușiu, cu mici pete albastre, se ridica o aromădin copilăria mea. Nu mi-am dat seama ce este; dar m-am împiedicat de o piatră și mi-am coborât privirea ca să văd toporașii mov, mici și mai vii ca niciodată, ascunzându-se la umbra arbuștilor de pe alee. Mulți, firavi, de o culoare ce-mi trezește doar imagini frumoase.

A ieșit soarele, pentru ultima dată în această săptămână. Ne-au promis ploi. Multe ploi, pănâ lunea viitoare… o săptămână plină de ploi, ca o toamnă tristă și nemângâiată. Iar sufletul meu cere soare, mult soare, lumină, culoare, sclipire… de ce ploile vin în cel mai nepotrivit moment?

Reclame

Cafea cu aromă de cireș/ Cum să uiți de ochii lui

1237918_606579226087324_633335727_nDocumentul cu denumirea ”Proiect nefinisat” datează din 7 februarie 2013 în folderul cu ciorne. Nu mai știu care este povestea din spatele acestui text, și revizuindu-l, am ajuns la concluzia că nu vreau să-l termin. De aceea, voi posta fragmentul original, iar continuarea – continuarea poate fi pictată de imaginație. În caz contrar, spoiler alert – toate personajele vor muri într-un viitor mai mult sau mai puțin apropriat.

***

Numele meu este Eliad. În țara în care locuiesc acum toată lumea îmi zice Eliot. E bun și așa. Diminețile înnourate mă fac depresiv. Culoarea cenușie ce se strecoară prin fereastră în biblioteca mea mă deprimă; îmi vine să aprind aerul ca să am mai multă lumină. Dar griul trist continuă să-mi invadeze intimitatea camerei și mă trântește în pat, cu țigările fumegând în scrumieră, una după alta. Au trecut mulți ani și totuși nu pot uita parfumul ademenitor din primăvara anului X.  Îmi este dor de un soare viu ca atunci…

Camera spitalului mirosea a crini. Deși era trecut demult de mai, în aer pluteau petale roz, albe, vișinii… asistenta s-a apropiat de geam și a dat draperia la o parte; prin fereastra deschisă câteva petale au nimerit pe pervaz. Asistenta a ieșit din cameră, lăsând pacienta singură, înconjurată de mirosul de crini.

Demult stătea în acestă încăpere; să fi avut vreo douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani când a nimerit aici. Acum are aproape treizeci. Stă în pat, rezemată de pernă, cu mânile așezate în poală și cu privirea ațintită spre oraș. Are mâinile foarte delicate, cu degete lungi, de pianistă. Pielea albă, prea palidă pentru culorile verii și parcă prea luminoasă pentru această cameră de spital. Are părul lung, lăsat pe spate,de un castaniu cu nuanță de roșu de cireș. Două șuvițe în față îi accentuează pielea ca de perlă și ochii mari, de un albastru extrem de deshis; Ochii îi privesc fix în lumina de afară. Se deschide ușa și în salon apar doi bărbați și o femeie, ținând în mâni un buchet de lalele mov. Pacienta își întoarce capul, dar privirea îi rămâne mereu ațintită într-un punct fix…

tumblr_mnw2wzkTRm1qb1j2fo1_500

Cuplul care a intrat sunt Francesca și Paul. Căsătoriți de ceva vreme, în urma a câțiva ani de întâlniri prin holurile liceului, parcuri și teatre, Francesca a decis să plece în străinătate, să facă biologie. Paul, un tânar mai mare cu câțiva ani decât soția sa, a urmat facultatea de filozofie și preda la universitate.

Celălalt bărbat sunt eu. Am treizeci și doi de ani. Sunt proaspăt venit din Anglia, unde am o firmă. Am terminat universitatea aici, facultatea de bioingenerie și am putut pleca în străinătate. Astăzi, dețin acțiunile unei firme din Scoția și am un laborator propriu în Londra. Paul îmi este prieten vechi; aflând că iau o pauză și vin în țară pentru câțiva ani, mi-a cerut să ne întâlnim numaidecât. Am aflat ceva ce m-a tulburat…

 Femeia din pat mă fixa cu ochii ei imposibil de albaștri. Mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama că nu mă vede. M-ar fi recunoscut imediat; ce-i drept, am cam slăbit de atunci și nu-mi mai port părul ca acum cinci ani. A trecut atâta timp! Și totuși, tace. Doar se uită în gol și are o privire atât de calmă, atât de diferită de privirea ei de atunci, atât de… moartă!

Și-a oprit privirea în gol. Francesca s-a apropiat de vaza cu crini, a scos florile și s-a apropiat de chiuvetă ca să schimbe apa. Femeia de pe pat s-a încruntat.

-Mai este cineva cu voi, nu-i așa? Am auzit parcă mai mulți oameni intrând…

Paul și Francesca s-au privit cu subînțeles. Eu îi priveam la fel de nedumerit. Într-un sfârșit, Francesca a umplut vaza cu apă și a pus lalelele în ea. Crinii erau aruncați neglijent în chiuvetă.

-Este un domn cu noi, dragă, a zis Paul cu un aer încurcat, uitându-se când la mine, când la gresia de pe jos. Este un prieten pe care l-am întâlnit recent; m-am gândit că ai vrea să-l cunoști.

Și-a întors privirea moartă în direcția mea, pentru că am făcut un pas în față și m-a auzit. Am stat într-o liniște adâncă timp de câteva secunde. Femeia cu ochii de un albastru imposibil m-a întrebat cu o voce dulce, dar obosită:

-Eu sunt S, încântată. Mi s-a părut că a zâmbit, un zâmbet amar și abia observabil care a durat o clipă.

-Eli… Eliot, domnișoară; plăcerea este de partea mea.

A zâmbit. De data aceasta, a durat ceva mai mult și parcă nu mai exprima amărăciune, ci amuzament.

-Eliot? Domnule, aveți un nume neobișnuit. Și frumos, de altfel. Și a tăcut, cufundându-se parcă într-o lume a ei.

Francesca a început să decojească o portocală, Paul a întrebat-o ceva pe S, iar eu stăteam acolo, într-o parte, martor la o scenă desprinsă ca dintr-o poză veche. Mi-a inspirat familia reunită, mama decojind o portocală, tatăl ținându-și fiica tandru de mână. S nu părea deloc bătrână. Deși avea aproape treizeci, încă păstra chipul unei adolescente târzii. Pielea albă, mată, umerii ascuțiți, mici, și părul lung, sănătos, inspirau o jună dintr-o pictură medievală. Și totuși, văzând acest tablou de familie, nimeni nu și-ar fi dat seama că Paul ține de mâină nu o fiică, ci o soră.

Stăteam stânjenit ceva mai departe decât ei. O priveam pe femeia din pat fără jenă; nu mă putea vedea, de acea o scrutam cu privirea, îi măsuram fiecare centimetru din piele, fiecare buclă ce-i cădea ușor pe spate, fiecare șuviță ce se culca pe brațele ei. Era nemărginit de frumoasă, mai frumoasă chiar ca atunci când am văzut-o pentru ultima dată.

Cu o seară înainte, am ieșit cu Paul la o cafea. Plimbarea pe străzile orașului mi-au trezit o acută nostalgie: nu am mai fost aici de atâția ani și totuși țin minte parcul, bulevardul, mirosul de covrigi de pe lângă simigerie, porumbeii de lângă mall, făntâna arteziană din piață. Orașul pare la fel, și totodată e mult mai trist, mai cenușiu. Aleile din cartierul x, cândva pline cu măceș sălbatic, înflorind primăverile, transformând bulevardul într-un tunel al îndrăgostiților, astăzi nu mai este. În schimb, au apărut bănci, alei asfaltate și flori sezoniere pe margină. Și totuși, aleea de măcieș îmi va lipsi; acolo am văzut-o pentru prima dată.

Stăteam pe o terasă drăguță, mesele erau toate ocupate de diferite categorii de oameni – era o seară frumoasă, cu miros de primăvară. La masa de lângă stătea un cuplu, ceva mai încolo un grup gălăgios de liceeni și mai rezervat, în colț, o bătrânică și prietena sa. În aer, se simțea  parfumul domnișoarei de alături, țigările mele și cafeaua lui Paul. Am vorbit puțin despre afaceri, despre campinatul național de tenis, despre ce spectacole se vor da la filarmonică. Paul a devenit dintr-o dată serios.

-Știi, am primit un post în Berlin. La o universitate faină. Pot pleca împreună cu familia, am obținut un contract de câțiva ani cu posibilitatea de a-l prelungi. Nu mai pot să stau în țara asta – Francesca vrea un viitor frumos pentru fiică-mea, și eu la fel. În plus, avem mai multe oportunități acolo…

-Înțeleg… Dar asta înseamnă că am putea să ne vedem mai des. Desigur, în câțiva ani, când revin și eu la afacerile mele. Am obosit. Munca nu mă mai bucură, am lăsat tot dracului și am venit aici. Adică, i-am lăsat lui Thomas. Am nevoie de ceva timp, liniște și atmosferă ”de acasă”.

Paul m-a ascultat cu luare aminte, uitându-se cum se stinge țigara în scrumieră. Ambii voiam să ajungem la un subiect ce ne frământa. Pe mine, ca pe acel tânăr de acum câțiva ani buni, student sărac și cu idei materialiste; pe el, profesor începător la facultate. Voiam să vorbim despre ea. Am deschis primul subiectul.

– Zi-mi, ce mai face… ea?

Cu o ușoară tresărire, Paul și-a plecat ochii în ceașca cu cafea încă fierbinte.

-Nu știi? E…spitalizată. De patru ani deja…

A venit rândul meu să treasar. Nu știam nimic, nu am mai aflat nimic despre ea în acești ani cât am fost plecat. Mă așteptam să aud ceva similar cu ”e bine, căsătorită, fericită, cu copii”. Cel puțin, asta-și dorea când eram împreună. Ghicindu-mi gândurile, Paul a continuat:

-Cu câteva zile după plecarea ta a nimerit într-un accident. Nu a suferit, aparent, dar a început să-și piardă treptat vederea; s-a lovit cu capul de parbriz când a intrat nenorocitul ăla în ea cu mașina. Într-o jumătate de an după incident a orbit complet. Medicii au zis că a suferit o traumă nu știu de care, că singura problemă e doar pierderea vederii. Auzi la ei, singura problemă! Paul părea înfuriat. Își strângea, involuntar, pumnul și cu cealaltă mâna amesteca de zor zahărul ce demult s-a topit în cafeaua deja rece. Pierderea vederii a fost un șoc pentru ea. A încercat să se sinucidă. De două ori. Medicii au zis că e într-o depresie prefundă. De altfel, pierderea văzului la douăzeci și cinci de ani e o traumă; asta fără să includ ce s-a întâmplat cu câteva zile înainte de accident…

Paul continua să-și amestece cafeaua. Mă simțeam penibil. Parcă tot trecutul meu s-a întors împotriva mea cu acest verdict: e vina mea! Și totuși, Paul mi-a ghicit și de data asta gândurile:

tumblr_md4y4nJmaw1rrpf77o1_500-Nu te învinui, El. Nu e vina ta… e dobitocul ăla cu mașina lui, ****-măsii! A tăcut puțin, revenindu-și. Știi, pe lângă pierderea vederii, ea nu te mai ține minte. Medicii au zis că e în urma stresului – a uitat ceva ce o deranja. Un fel de reacție a creierului ei –  Francesca zice că te-a uitat ca să nu mai sufere.

-M-a uitat? La asta nu mă așteptam. Erau câteva cuțite înfipte-n mine după ce am aflat că a fost accidentată; acum mi se înfingeau încă zece în pieptul coșului; m-a uitat așa, din durere?

Paul s-a oprit din amestecat cafeaua și s-a uitat la mine.

-Știi, nu te-a uitat complet; ține minte evenimentele, faptele, cuvintele; dar nu ține minte fața și numele. I-a zis Francescăi de câteva ori că îi pare rău de faptul că nu ține minte chipul; mai ales că nu ar fi în stare să-l recunoască vreodată… Dar te urăște, de asta să fii sigur.


Dragă mamă…

424450_179168988867184_1439560235_nMai sunt două zile până la venirea unei noi ierni în viața ta. Două zile ce pentru tine înseamnă timp scurs; pentru mine, nimic. Un nimic imens, pentru că timpul nu are nicio putere asupra lanțurilor ușoare ce ne leagă.

Am găsit într-o zi o poză veche, în care erai de vârsta mea, poate mai mică. Cu părul bălai, bucălat și lung, lăsat pe spate, ai fost surprinsă într-o clipă de un aparat vechi, a cărui obiectiv până acum stă undeva prin casa bunicii. În poză zâmbeai ca o primăvară, deși în jur era totul alb. Am crezut că fotografia a fost făcută de ziua ta, până când nu am observat un buchețel în mâinile tale.

Am șterpelit fotografia. Ai căutat-o de mai multe ori, dar nu ți-am spus nicio clipă că o aveam ascunsă în jurnal. Buchețelul de flori mă punea pe gânduri. I-am arătat poza bunicii, și mi-a zis că a fost făcută într-o primăvară ciudată, în care a nins foarte târziu, acoperind florile cu zăpadă. Atunci tu ai mers să culegi câteva flori, ca să le pui în filele unei cărți, ca să le găsești  peste ani și ani… și erau toporași.

Astăzi, de fiecare dată când zâmbești, o văd pe fata din poză ce ține un buchețel mic, de toporași. Probabil că fata din poză nu s-a mai maturizat în timp: iarna, un mov viu colorează ferestrele, iar printre perdeluțele albe pătrunde o aromă vie, ce parfumează camera mea: sunt violete, pe care le crești cu atâta drag. De aceea, de ziua ta, în plină iarnă, casa noastră miroase a violete, lăsând frigul și tristețea afară.

Am găsit un parfum ce miroase ca tine. Într-o sticluță fină, de un mov pal, romantic, am găsit un strop din atmosfera de acasă, caldă și plină de zâmbetul tău. Parfumul April violets de la Yardley înfățișează chipul tău, un singur strop conturându-ți linia feței, părul blond, ochii albaștri, zâmbetul cald. Miroase ca tine, a prospețime, iubire și o nuanță amăruie de melancolie. O singură picătură pe încheietura mânii te-ar transforma într-o regină pentru cei din jur, căci pentru mine, ești cea mai frumoasă.

april-violets-parfum

Dragă mamă, îmi plac perdeluțele albe ce ascund violetele de pe geam. Îmi place zâmbetul tău. Îmi place cum emani lumină și un ușor parfum de violete…


Mov – Amaterasu: Femeia cu vise nemuritoare

Amaterasu (sursă: tumblr)Mirosea puternic a toporași. În jur, verdele primăverii abia își ițea culoarea de sub huma neagră, obosită de atâta vânt și frig. Mugurii începeau să se maturizeze pe crengile fragede de tei. În aer se simțea ceva nou, ceva frumos și drag sufletului. Femeia cu ochii mari, de rodolit privea de pe banca din parc un stol de păsări ce își căutau un copac pentru a-și împleti cuiburile. Cerul era de un albastru infinit, cu câțiva nori plutind leneși spre zare. De nicăieri, se ivi un fluture cu aripile mov, mare și îngândurat, așezându-se pe părul de un roșu calm al femeii. I-a zâmbit; nu l-a mai văzut de atâta timp… el o fi?

În lumea ei îndepărtată păsările își strângeau puii sub  aripi și se pregăteau să părăsească parcul. Copacii le petreceau trist, îmbrățișându-le, pentru ultima dată, cu brațele ruginii și purpurii. Când sunetul aripilor se îndepărta, crengile se lăsau în jos, întristate, lăsând frunzele aproape moarte să cadă lent și să se așterne pe trotuar într-o liniște melancolică.

Dar femeii cu ochii de rodolit îi plăcea despărțirea tragică a păsărilor și a copacilor: avea un suflet de adolescentă și totuși vedea realitatea mult mai clar decât alte ființe. Copacii urmau să adoarmă, păsările să plece departe… și totuși să se reunească sub un soare cald și patern. Păsările urmau să-și găsească drumul înapoi spre casele lor în timp ca să fie primul lucru pe care să-l vadă copacii odată treziți. Amaterasu zâmbi: în jur este atâta iubire! Iar iubirea ființelor cu voce de izvor durează o eternitate…

Contemplând scena de adio, femeia nu obervă cum vântul îi alungă părul de pe spate. Simțise totuși o mișcare ușoară și a dus mâna la umăr. În palmă ținea un fluture care tremura, aruncând pulbere fină pe pielea palidă. Culoarea aripilor fluturelui era identică cu cea a pietrei de pe inelul de logodnă, fapt ce a amuzat-o pe Amaterasu. Fluturele, observând parcă faptul că este ținut în palmă de o zeiță și-a mai revenit. Și-a adunat pulberea înapoi pe aripi și a început să danseze, prinzând raze palide de soare reflectate de părul femeii. Acum părea rubiniu, etalându-și aripile mari, de catifea.

Așa a prins-o toamna: înconjurată de copaci triști, frunze melancolice și vânt rece, un soare alb și adormit, uitându-și razele în părul ei roșu. Amaterasu stătea în mijlocul parcului și admira fluturele ce dansa în palma ei. Fiecare bătaie de aripi dura o eternitate, o eternitate în care ochii Haritei sclipeau și zâmbetul îi înflorea pe față. Întrebase fluturele de ce nu a plecat și el; acesta i-a răspuns cu o bătaie ușoară de aripi. I-a spus să se grăbească, să se ascundă; acesta însă nu voia să-i părăsească palma. A îndrăgit-o și nu mai înțelegea unde să plece și de ce. Amaterasu însă i-a zâmbit trist, ca unei primi iubiri, și l-a sărutat cu buzele ce i-au furat pulberea de pe aripi. Fluturele și-a luat zborul, rotindu-se de câteva ori în jurul ei; apoi a dispărut odată cu vântul ce a îmbrățișat un mănunchi de frunze…

Și acum, într-o zi în care viața reînvie în jur, când se aude melodia de dragoste a graurului, fluturele a poposit din nou în palma ei. Nu a uitat-o; nu a putut să o uite. Și nici Harita nu uitase de el: în acea seară tristă de toamnă, fluturele i-a furat toată tristețea și a dus-o pe aripile sale în locuri în care nimeni și niciodată nu va afla de originea pietrelor de rodolit pe care le-a vărsat Amaterasu…

  • Amaterasu – zeița soarelui în mitologia japoneză, fiind și cea mai importantă zeitate șintoistă.

Despre cadourile neașteptate și plăcute

Deseori, mergând la o zi de naștere, o aniversare sau o sărbătoare, ne gândim că ar fi frumos din partea noastră să oferim un cadou gazdei sau omagiatului. Astfel, începe un proces plăcut și neplăcut în același timp.

De exemplu, mie îmi place să fac cadouri, cu movit sau fără. Problema e că pentru cineva îl voi alege cu ușurință, deoarece știu că persoana respectivă îl va aprecia sau lucrul pe care îl voi pune în cutie va fi un lucru pe care și l-a dorit demult. Am însă și prieteni cărora nu știu ce să le fac cadou; fie pentru că au deja lucrurile la care mă gândesc, fie că afirmă sus și tare că nu vor nimic, și atunci trebuie să te gândești la ceva ce i-ar surprinde într-un mod plăcut, pentru că mi se pare o nesimțire să vii fără cadou la o zi de naștere sau aniversare.

Totuși, cele mai frumoase cadouri sunt acelea dăruite din inimă de persoane la care într-adevăr ții, oameni pe care-i apreciezi pentru ceea ce sunt. Mai ales dacă acest cadou este oferit neașteptat, fără niciun motiv, așa, într-o zi simplă; acestea sunt cadourile pe care le iubesc cel mai mult. Și mai ales dacă este un cadou pe care ți l-ai dorit dar nu i-ai zis nimănui de el, și când cineva ți-l oferă fără să știe că ai vrut de mult timp să-l ai…

Așa s-a întâmplat ieri, când în camera mea a apărut pe neașteptate doamna zâmbitoare cu un ghiveci în mână. Din ghiveci se iveau câteva flori minunate, de un mov sângeriu. Doamna mi-a zâmbit, mi-a spus câteva cuvinte calde și a plecat; am rămas uimită și cu ghiveciul în brațe. De acolo mă priveau câteva flori catifelate…

Phalaenopsis amabilis

Conform revistelor de specialitate, ” Termenul de phalaenopsis provine din punct de vedere etimologic, din grecescul phalaina care se traduce prin fluture sau molie și din grecescul opsis care semnfică asemănător . Așadar, este o plantă ale cărei flori sunt similare cu fluturii aflați în zbor”. Da, e un Phalaenopsis amabilis, care, de altfel, e cea mai răspândită specie. Mi-a plăcut totuși descrierea, că seamănă cu niște fluturi aflați în zbor. Având în vedere că-mi place foarte mult movul închis și fluturii, floarea mi s-a părut și mai frumoasă după descrierea ei estetică.

Din aceeași sursă, am aflat că este ușor de întreținut, doar că trebuie respectate anumite reguli: apă suficientă (despre cantitatea apei informează frunzele, schimbându-și nuanța: dacă nu primește destulă apă, frunzele vor deveni de un verde închis; dacă există un surplus de apă, frunzele vor devini galben-verzui; o plantă sănătoasă va avea frunzele de un verde deschis). La fel, planta nu este pretențioasă în ceea ce privește lumina: e destul să stea la o fereastră cu perdea, căci nu suportă lumina solară directă. În ceea ce privește ghiveciul, acesta trebuie să fie preferabil din plastic și transparent – rădăcinile plantei au nevoie de lumină. Deoarece acestea (rădăcinile) aderă la pereții ghiveciului, planta nu trebuie mutată prea des. La fel, rădăcinile care ies din ghiveci nu trebuie tăiate. Phalaenopsis preferă temperaturi de 15-16 grade Celsius noaptea și 20-26 grade Celsius în timpul zilei.

”Fluturi mov aflați în zbor”.

Trecând de partea informativă, această plantă din familia Orchidaceae este o floare de cameră cu aspect plăcut, flori frumoase, de o culoare mov închis în cazul meu și un cadou minunat care m-a bucurat foarte mult. Vă mulțumesc doamnă pentru acest gest frumos! Voi avea grijă de ”fluturii mov aflați în zbor”.


Toporaşi în plină viaţă

Era de o frumuseţe rară atunci când am întâlnit-o. Îşi arunca părul arămiu pe spate, cu acea mişcare pe care o ţin minte la fel de clar. Îi plăcea să-şi scuture capul când o îmbrăţişam şi avea un fel de al ei de a zâmbi, oarecum sadic şi în acelaşi timp fermecător. Îşi muşca buzele, involuntar, fără ca să îi treacă prin minte că mă îndrăgostesc de acele fire roz pal de pe fața ei ca de marmură. Îşi mişca ochii de un bleu-marin intens cu o oarecare rapiditate, că am comparat-o, pe loc, cu o mangustă. S-a amuzat când i-am zis-o, dar nu s-a supărat. Ştia să înţeleagă glumele şi să zâmbească, fără ca să spulbere acea reverie în care mă aflam fiind alături de ea.

Dimineţile pe care mi le dăruia împreună cu mirosul de toporaşi mă înfiora tot timpul, şi pe tot parcursul vieţii, simţind acest miros,îmi amintesc de ea. S-a distrat ca o năucă în lume, ca pe urmă să dispară, lăsând o undă aromată de toporaşi.

Dar, cerul meu azuriu şi-a schimbat haina în griul apăsător care m-a distrus. Nu a zis nimic. Nu a încercat să explice nimic. Doar a fluturat din cap, ultima dată, şi a dispărut. Credeam că pentru totdeauna. Mă plimbam prin parcul în care am cunoscut-o, îmi aduceam aminte de tot,de ea, de noi. Adevărul pe care nu-l găseam mă apăsa. Întrebările legate de ea se spulberau în neştire. Nimeni şi nimic nu m-a luminat de ce a fost să fie aşa.

Au trecut câţiva ani, pe care am încercat să-i folosesc la reconstruirea vieţii mele şi lipirea bucăţilor din suflet. Firele inimii încercau zădarnic să-l coase, pentru că sufletul meu nu mai trăia. Exista doar. Şi într-o zi am întâlnit-o… M-a văzut şi repede a plecat în compania unui băiat tinerel… Era îmbrăcată în costum negru, cu bluziţă albă… Frumoasă! Nu am încercat s-o opresc cu nici un cuvânt… Am realizat doar că nu mai sunt în stare să fiu cela care am fost, nu pot!

Oricât de mult nu aş încerca să-mi refac viaţa, să zâmbesc, să trăiesc… ştiu doar că exist. Exist în acel parfum de toporaşi care mi-a spulberat toată fiinţa în visul meu feeric…