Tag Archives: iarnă

Gri – Tiamat: Femeia cu râs de copil

Tiamat (Emma Watson; sursă tumblr)În troleibuz nu era prea multă lume; dimineața de duminică, mai ales dacă e o dimineață rece de februarie, nu tentează prea multă lume să iasă din casă. Tiamat însă nu mai suporta apartamentul mic și sufocant; de când au plecat copiii ei, liniștea a devenit mai apăsătoare parcă. Au sunat-o acum câteva zile, i-au zis că vor veni săptămâna viitoare, iar Tiamat îi aștepta cu nerăbdare: liniștea se va mai diminua. Și așa, întrevederi scurte, de câteva zile, de patru ani deja…

Nu vedea ce se întâmplă afară. Gerul a mușcat din sticlă, lăsând loc unei ferestre imense și pictate cu frunze și spini. În dreapta ei, o bătrânică i se plângea alteia cât de rece este iarna aceasta. Taxatoarea supărată încerca să explice unei doamne că permisul ei nu mai este valabil. Se auzea plânsul unui copil, mama căruia încerca să-l calmeze cu vorbe dulci. Mai în față, câțiva adolescenți mahmuri picoteau în picioare; se pare că au avut o noapte lungă. Tiamat continua să-și privească chipul gri în geamul înghețat. Același păr de un galben spălăcit, aceiași ochi cenușii de atunci.

Plânsul copilului s-a transformat în râs vesel. Bătrânica și prietena ei erau îmbrăcate în rochii lungi, roșii, frumoase. Părul îl aveau strâns la spate cu perle și pene. Una fuma o țigară aromată; cealaltă ținea în mână un program. Discutau încet, etalându-și zâmbetele elegante. În spatele lor stătea o doamnă tânără, de statură mijlocie, ținând un volum de Shakespeare în mână. Era profesor de liceu. În fața ei stăteau trei tineri ce o ascultau foarte atent; unul, cu ochelari înrămați în fire de argint nota ceva într-un carnet. Colegul lui o întrebase ceva pe profesor; aceasta și-a întrerupt gândul și a început să-i explice de ce e în trei acte și nu două. Al treilea se uita pe pereții plini de fotografii ale actorilor; avea un aer visător.

S-a auzit un clopoțel ce chema publicul în sală. Scaunele roșii își așteptau stăpânii pentru acea seară. A început căutarea prin întuneric a numerelor scrise cu cifre aurite. În aer plutea o undă ușoară de parfum scump. Luminile au început să se stingă, devenind din ce în ce mai palide. Cineva a tușit. În rândul din față se petrecea ceva; luminile s-au reaprins doar pentru ea, pentru Tiamat, femeia care stătea pe scaunul din mijlocul primului rând. S-a ridicat și s-a uitat spre oamenii din spate, învăluiți de un nor de lumină neagră. S-a ridicat un val de aplauze; femeia cu zâmbetul ștrengar de copil și-a aplecat capul în semn de respect pentru cei din sală. Cineva i-a rostit numele și i-a enumerat rolurile; astăzi era un simplu spectator ca toți ceilalți, urmând să se piardă în întuneric odată cu ieșirea pe scenă a unei june cu părul de aur. Aplauzele însă nu conteneau; era iubită. Era iubită de atâția oameni care nu o cunoșteau și totuși o apreciau; de-ar fi iubită la fel de mult de…

Trolebuzul a frânat brusc. S-a auzit oftatul unei femei, înjurăturile șoferului; tinerii din față s-au trezit, buimăciți, uitându-se în jur ca să înțeleagă unde sunt. Bunicuța și prietena ei au început să se vaite, văzând în acest accident semnul morții. Copilul abia adormit a început să țipe, ignorând încercările mamei de a-i băga suzeta în gură. Taxatoarea s-a îndreptat spre șofer ca să vadă ce se întâmplă.

S-a adeverit a fi un accident minor – cineva s-a oprit brusc și prea departe de semafor. Murmurul pasagerilor continua să încălzească aerul înghețat. Tiamat oftă: abia s-au stins luminile și urma să apară mica ei frumusețe cu părul de aur. Acum însă este nevoită să asculte oamenii aceștia hâzi și plictisiți de viață în loc să își privească copila pe scenă. În depărtare încă se mai auzeau aplauze…

Tiamat – în mitologia babiloniană, monstru al haosului, zeița primordială a oceanului.
Reclame

Cum să te îndrăgostești de vocea lui

Gina  își curăța cizmele de noroiul ce l-a strâns de pe bulevard. Deși era sfârșit de martie, după câteva săptămâni de soare și înmugurire, brusc a revenit iarna și în două zile orașul s-a prefăcut într-o mocirlă imensă de zăpadă și noroi. Pe bulevard a trecut în viteză o mașină ce a stropit cu noroi câțiva pietoni. Cineva înjură.

Nu era ziua ei. De dimineață la cursuri venise profesorul Iordache ce bolmojea ceva sub nas în loc să predea. Din nou va trebui să copie cursul de la Dia, colega ei de apartament ce anul trecut a avut și ea norocul să-l cunoască pe ”bunicul”, cum i se zicea profesorului. În amfiteatru era frig și cât a durat cursul cineva din spate tușea în intervale foarte scurte; timpul se scurgea lent și totul în jur o stresa.

Gina se îndreptă spre stație ca să ia tramvaiul. Zăpada frumoasă și lină de dimineață s-a transformat în noroi. Tot trotuarul era plin de urme de apă și în această clipă și-ar fi dorit să aibă și ea mașină ca să nu străbată orașul adunând noroi. Că doar nu avea ce face cu el acasă!

Orașul murdar (sursă: tumblr)

În stație era multă lume, la toneta RATP s-a făcut o coadă kilometrică. Ce noroc de setul de bilete găsit în fața blocului săptămâna trecută! Venise un tramvai care pe loc s-a umplut cu studenți; 17-le mergea foarte rar și acum îl vedea cum se îndepărtează. Nu e ziua ei. A auzit un răs strident în spate și o voce prea bine cunoscută:

-Păi dacă ești țucă! Cum să scrii ”eurocromatină” în loc de ”eucromatină”?! Sau te consideri mai așa, mai valoroasă?

Cuplul trecuse fără să o observe. Tipa cu părul negru, mult mai scundă decât el râdea cu un râs tâmpit; tipul cu fularul verde-închis continua să o certe, alintând-o în același timp. Gina s-a întors cu spatele la ei; fularul acela i-l dăruise acum câțiva ani, iar astăzi sunt doi străini… Ziua asta într-adevăr era cu ghinion.

-Cred că ar fi mai bine să merg pe jos, a zis; oricum durează o eternitate până ajunge tramvaiul…

Mergând pe o stradă lăturalnică, plină de gropi și bâltoce, Gina depăna niște amintiri nu tocmai plăcute. Avea 26 de ani, cizmele murdare de noroi, un pisoi acasă și o pustietate imensă în suflet. Tipul cu eșarfă verde a avut cândva un nume; astăzi însă e doar un străin al cărui chip l-a uitat în ploaia din septembrie, când ținând-o pe domnișoara brunetă de mână i-a zis că totul e inutil.

-Mai dă-l dracului! murmură; fix astăzi trebuia să-l întălnesc! Parcă nu era destul de urâtă ziua mea… urăsc martie! De s-ar termina odată!

Așa nervoasă și învăluită în amintiri neplăcute, Gina își ridică privirea spre cer: un cer imens de un gri spălăcit se reflecta în ochii ei; aceeași culoare. Oftă; se simțea singură și parcă inutilă acestei lumi, dar s-a împăcat demult cu ideea. Și-a amintit de ziua în care împlinise 22 de ani: era un noiembrie rece și urât, cu un cer la fel de indiferent. Era cu tipul a cărui nume a preferat să-l uite. Și totuși, își amintise de ce i-a spus atunci: ”Îmbrățișează-mă! Îmbrățișează-mă strâns la pieptul tău!”

–        …Chiar dacă într-o zi vom fi doi străini, nu asta voiai să zici, fătucă proastă? Continuă ea, coborându-și ochii spre  trotuarul murdar, iuțind pașii.

Se ura pentru faptul că a fost atât de naivă atunci; că a fost prea puțin onestă cu el; că în primul rând nu a fost onestă cu propriile sentimente. Dar totul e în trecut; și-a scuturat capul și a ieșit din nou pe bulevard. Sunetul tramvaiului ce tocmai s-a oprit la semafor a trezit-o: trebuie să meargă să-i cumpere mâncare lui Momo, motanul ei.

În petshop s-au adus animăluțe noi: un Beagle și doi pui de Shih tzu. Papagalii  au început să strige, se luaseră la ceartă. Canarii din coliviile alăturate își etalau penele și vocile. Hamsterii pitici dormeau în grupuri mici, formând ghemotoace ce trezeau zâmbete pe buzele copiilor. Gina se uita la ei, uitându-se totodată în oglinda din spate: o priveau niște ochi gri și obosiți. Avea părul de un ruginiu șters și ciufulit; ar fi timpul să se vopsească, și-a zis.  A cumpărat o pungă cu mâncare pentru Momo și a ieșit. Regăsindu-se pe stradă, s-a gândit că n-ar fi potrivit să meargă acasă; oricum urma să se uite la un film și să nu facă nimic.

-Ar trebui să mă mai plimb; traseul cursuri-casă a devenit obositor. A ajuns pe o străduță de existența căreia a uitat; când era la liceu, aici era un magazin drăguț de suveniruri. Oare mai este?

După câțiva pași a văzut vitrina de cleștar pierdută parcă printre zidurile gri și dărăpănate a caselor vechi ce o străjuiau. A început din nou să ningă. În tăcerea acestei străduțe vechi și pavate,  înconjurate de case cu zeci de ani mai în vârstă decât Gina, vitrina părea  a fi ruptă dintr-o poveste. Lângă geamul imens, plin de nimicuri frumoase și strălucitoare, se pitea o ușă din lemn bordo, ce pe loc i-a amintit de Alice în Țara Minunilor. Se auzea o liniște plăcută în jur; mânerul ușii era rece. Gina a apăsat pe el și ușa s-a deschis cu un scârțâit ușor…

Parcă nimerise în atelierul unui vrăjitor: ultima dată când a fost aici pereții erau acoperiți cu ziare vechi, prăfuite, iar patronul răspundea sec la întrebări. Era un om tânăr, plictisit de viață și mai mult ca sigur își ura jobul. Astăzi însă, Gina a găsit pereții rubinii, o muzică plăcută și un bătrânel drăguț ce văzând-o a lăsat ziarul la o parte și s-a apropiat de ea.

-Bună ziua domnișoară, cu ce vă servesc astăzi?

Tânăra se uită la el. O invita să ia loc la o măsuță mică de lemn, pe care nu o observase; data trecută nu era. Se pare că localul a devenit și cafenea… Văzând-o nedumerită, bătrânelul i-a zâmbit amabil și a ajutat-o să-și dea jos paltonul. Gina s-a așezat pe scaun și citit meniul de pe masă: cafea, cafea și capucino.

-Un capucino cu aromă de fragi, vă rog.

Bătrânul s-a îndreptat spre tejghea, în spatele căreia se vedea un aparat mic de măcinat boabe de cafea, un fierbător și foarte multe pliculețe colorate. În acest timp, Gina își opri privirea pe peretele din fața ei. Acesta era vopsit în maro, unindu-se cu podeaua printr-un fel de prag din lemn de nuc. Pe perete se afla o compoziție ce i-a atras atenția: semăna cu un ceas privit din interior. Se auzea un ticăit ușor, iar acesta era produs de rotițele mici și mari ce se învârteau fiecare în ritmul său. În centru era o rotiță mică, aurită; de ea se prindeau câteva mai mari. În stânga, o roată mare, argintie, unea câteva mai mici, mișcându-se lent, în ton cu viteza fulgilor ce cădeau după geam.  Bătrânul s-a apropiat cu ceașca aromată și prinzându-i semnul de întrebare din ochi i-a zâmbit:

-Vă place ”ceasul” nostru, nu-i așa?

-Da, nu l-am văzut data trecută când am fost aici… a trecut foarte mult timp de atunci, știți…

Bătrânelul a pus ceașca pe masă, uitându-se visător pe geam:

–        Aveți dreptate, când am venit în localul acesta nu era mașinăria; nepotului meu i-a venit ideea să decoreze peretele. Și apoi, întorcându-se spre Gina – știți, e arhitect, l-am rugat să mă ajute cu localul…

Capucino (sursă: tumblr)

Nu-și sfârși vorba, căci s-a auzit scârțâitul ușii și a apărut un personaj scuturându-și paltonul de fulgi. Părea un tânăr de treizeci de ani, înalt, cu un palton lung și gri (ca cerul de afară, observă Gina). Avea părul de un blond spălăcit, lung până la bărbie, bucălat. Bătrânul îl salută:

-Despre tine vorbeam, măi Mircea! Cum de ai ajuns pe la mine la ora asta?

Tânărul pe nume Mircea se uită câteva secunde la Gina și după la unchiul său:

-Aveam niște treabă în oraș, am decis să trec pe la tine. Și apoi, supărat: e atât de frig afară, mi-au înghețat mânile. Îmi faci o cafea?

Bătrânul s-a îndreptat spre tejghea, pornind aparatul. În jur se răspândea o aromă caldă de boabe proaspăt măcinate. Mircea s-a rezemat de tejghea,  uitându-se la Gina. Urmărindu-i privirea, s-a întors și a văzut peretele. A zâmbit.

-A, vă uitați la ceas? Ce părere aveți?

Gina i-a răspuns, privindu-l cu ochii limpezi:

-E ceva neobișnuit. Acest loc îmi trezește melancolia după anii din liceu, dar pare total diferit de cum era pe atunci. Și îmi place foarte mult ceasul dumneavoastră; inspiră lininște și totodată dă impresia că numără fulgi…

Tânărul râse.

–        Sunteți scriitoare?

–        Nu, de ce?

–        Vorbiți de parcă ați scrie un roman.

–        Ah, asta…

–        Vă rog să nu vă supărați pe el, interveni de undeva din spate bătrânul; așa e el, tachinează lumea.

Mircea rămase cu un zâmbet calm pe față. Se uita insistent la Gina și ea făcea la fel: era ceva în omul acesta cu ochi albaștri și amuzați. O întrebase:

–        Deci, ce vă inspiră ceasul?

Gina zâmbi împăciuitor:

–        Nu știu dacă va suna ca o replică dintr-un roman, dar mecanismul acesta îmi amintește de Spărgătorul de Nuci.

Mircea se uită mirat la ea. Apoi zâmbi larg, arătându-și dinții mici și sidefii:

–        Sunteți prima persoană care s-a gândit la Spărgătorul de Nuci! Să știți că opera asta mi-a fost inspirația!

Gina se uita nedumerită: o deranja puțin zâmbetul lui. Prea deschis și prea prietenos. Tânărul însă continua să zâmbească, fericit parcă de faptul că cineva i-a ghicit ideea. Unchiul i-a oferit cafeaua, iar cu acest prilej Gina și-a întors privirea spre geam.

Următoarele clipe s-au scurs în liniște. Pe fundal se auzea ticăitul mașinăriei, muzică ambientală și căderea lentă a fulgilor. Nimicurile dispuse pe vitrină colorau încăperea. Mirosul cafelei și a fragilor se înnecau în părul Ginei. Atmosfera semăna cu o feerie de iarnă; semăna cu un Crăciun demult pierdut. Mircea sorbi ultima înghițitură și își punea fularul. Unchiul s-a dus în camera din spate, care pe semne era bucătăria. Gina continua să se uite pe geamul imens, cu pervazul  plin de jucării de pluș, câteva lumânări roșii și funde argintii. Tânărul își încheie ultimul nasture de la palton și s-a uitat amuzat la Gina:

-Știți, nu mi-ați spus numele dumneavoastră!

Gina își îndreptă privirea spre el, ținând ceașca fierbinte în mâni. I-a răspuns cu o voce caldă, privindu-l în ochi:

-Gina.

Mircea zâmbi. Ginei i s-a părut că  se ascundea ceva ciudat în privirea lui amuzată.

–        Să știți Gina, aveți ochii foarte frumoși, de culoarea cerului de noiembrie! Și ieși, zâmbind larg, lăsând-o pe Gina confuză.

–        Ce-a fost asta? și-a zis; niciodată nu i-au fost comparați ochii cu cerul.

 A zâmbit: e singurul care i-a spus asta, la fel cum și ea a anticipat ideea mașinăriei de pe perete. Și-a îndreptat privirea din nou spre geam, sorbind licoarea aromată și zâmbind visător. Vocea și chipul arhitectorului îi stăruiau în minte; s-a gândit că ar trebui să treacă mai des pe aici.

–        Se pare că ziua de astăzi nu e chiar așa de rea…


Maro – Azeban: Femeia cu pleoape sidefii

Azeban (sursă: tumblr)Am întâlnit-o într-o zi de iarnă ce părea a fi sfârșitul lumii.

În grădina plină de trandafiri înghețați, copaci de brumă și lacuri de cristal am văzut o arătare ce părea desprinsă din timp. Pășea încet, plimbându-se parcă într-o grădină plină cu flori și libelule într-o dimineață de mai. Vântul însă-i spulbera părul de un castaniu copt, bogat, strâns în față cu un fir de pânză de păianjen. Era îmbrăcată într-o rochie lungă, de un crem deschis, cusută la mânici cu fir de  un bordo palid. Ținea mâinile albe strânse la spate și pășea lent, lăsând urme mici în zăpadă.

 M-am apropiat de ea și a observat. S-a întors spre mine și m-a fixat cu o privire ca mierea: ochi mici, chihlimbării, limpezi și plini de tristețe. Ceea ce m-a frapat însă erau pleoapele ei: de un sidefiu transparent, dând la iveală firișoarele mici de sânge închegat. Avea pleoape de om mort și o privire de mamă. Mierea era ascunsă după un paravan de suflet învinețit, rece. Mi-a întins mâna subțire, cu o palmă minusculă și degete lungi, cu inelarul înfrumusețat de un inel de argint, albastru. Așa, tăcută, cu ochii reci și totuși inspirând viață, Azeban m-a vrăjit; i-am întins și eu mâna. Când pielea noastră s-a atins, în jur totul  s-a cufundat într-o vijelie ce a durat o clipă. Am închis ochii.

În jurul meu domnea o vară liniștită. Vântul alerga printre copaci fără să le strice prea mult coroanele de smarald. Cerul privea pământul calm, relfectând un albastru intens. Soarele se juca pe frunzele copacilor, colorându-le într-un galben de lumină. Iarba atingea pielea cu o delicatețe de paj. Eram desculță într-un luminiș în care nu se auzea nimic.

La umbra unui copac bătrân am văzut-o pe Azeban; dormea. Își ținea mânile delicate sub cap, dezvelind astfel umărul senzual și picioarele lungi, de nimfă. Părea o virgină din epoca renascentistă; am îndrăgit-o înainte să-mi dau seama. Îmi inspira liniștea pe care o căutam de foarte mult timp…

M-am apropiat de ea și am putut să o contemplez mai bine; avea aceeași rochie, doar că părea mult mai transparentă. Părul  îi acoperea spatele și era înfrumusețat de o libelulă ce s-a rătăcit în castaniul strălucitor. Respira ușor, cu gura întredeschisă. Pleoapele însă îi erau la fel de sidefii; singurul lucru ce mai amintea de iarnă. Toată ființa ei, ascunsă în această lume frumoasă și caldă era schimbată.

Pe neașteptate s-a trezit. Pleoapele reci, ca de gheață s-au ridicat, arătându-mi ochii ei calzi, de chihlimbar și miere. M-a privit și mi-a zâmbit așa cum poate zâmbi o zi de mai: radia a prospețime și mult soare. Libelula din părul ei s-a așezat pe umărul meu. Azeban m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe frunte. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub mine; cum devin ceva ce nu ar trebui să fiu. Picioarele nu mă mai țin, nu mai simt iarba gâdilindu-mi gleznele, mânile mi se lungesc… iar Azeban râde, râde ca un copil ce se joacă în blana cânelui. Ochii mi se închid, din nou.

Astăzi când îmi amintesc de Azeban mă întreb de ce râdea atunci. De ce m-a transformat în pasăre; de ce nu o mai văd în grădină, oricât n-aș zbura să-i găsesc chipul frumos, privirea dulce ca mierea, ploeapele de sidef. Îmi este dor de ea și de zâmbetul ei. Și de felul în care m-a îmbrățișat în locul acela desprins de realitate. Când i-am atins mâna, am fost blestemat? O vorbă veche spunea să nu căutăm o Harită; privirea ei te va duce în locul sacru în care își duce veacul. Vorba nu spune însă ce se va întâmpla după. Azeban a ales să mă facă suflet al cerului. Și totuși, aș vrea să-i revăd încă odată pleoapele de nimfă moartă și umărul alb…

  • Azeban –  în mitologia Abenaki, spirit păcălitor ce joacă feste nevinovate oamenilor și animalelor .

Iarna mea

… Îmi plăcea de ea pentru că mirosea a zăpadă. Până și în zilele de vară, când se topea asfaltul sub picioare și tremurau frunzele de tei, îngreunate de praf, prezența ei mirosea a iarnă.

Am întâlnit-o ceva timp în urmă, într-o toamnă târzie, zâmbind. A fost primul zâmbet din acel anotimp frumos – un zâmbet proaspăt, feminin, palid, mirosind a zăpadă. Atunci nu știam cât de mult o voi îndrăgi; cât de mult îmi va plăcea să stau seri întregi să vorbim despre toate nimicurile din lume, să râdem zgomotos pe la două noaptea, ca în dimineața următoare să fim dojenite de vecini.

Andra (c) Oana Gociman Photography

Îmi place să o admir, pentru că e frumoasă și miroase a iarnă. Pentru ochii ei de culoarea ciocolatei, pentru părul ei ușor bucălat, pentru zâmbetul ei. Pentru felul ei de a vorbi, pentru modul în care-și alege cuvintele. Îmi place la nebunie căciulița ei panda, care o face să semene cu un pui de om pe care vrei să-l ții în brațe tot timpul; un pui de om care și-a găsit ocrotitorul. Îmi place felul ei de a trimite mesaje, uităndu-se la mine și vorbind despre un fleac în timp ce degetele îi aleargă repede-repede pe tastatură.

Îmi place de ea pentru că e o iarnă; pe lângă miros și zâmbet, e proaspătă și trandafirie pe obraji; îmi place optimismul ei și capacitatea de a trece peste; o invidiez chiar din acest punct de vedere! Îmi place pentru că e puternică și firavă totodată; pentru că e copilăroasă și brusc devine serioasă; pentru că are un stil atât de drăguț de a vorbi și de a zâmbi; pentru că e un prieten adevărat; pentru că miroase a iarnă…


Casa de pe strada pustie

Ningea lent, feeric. Orașul era cuprins de o lumină palidă, specifică serilor de iarnă. Spre centru, multă lume, zgomot, voie bună. Luminițe printre copaci, copii țipând că vor acadele, domnișoare deghizate în crăciunițe împărțind pliante și înghețând de frig. Cupluri ținându-se de mână, adolescenți vorbind tare și pe ici, pe colo câte un câine mirosind prietenos trecătorii. Era atât de frumos în centru, unde simțeai prezența unor ființe vii!

Dar atunci voiam să fiu absentă. Voiam să fiu singură, doar eu și iarna. Mi-am îndreptat pașii spre străzile pustii la acea vreme, slab luminate și tăcute. Și am mers, călcând zăpada proaspătă ce scârțâia sub picioare…

Nu știu cât am mers, dar am ajuns în fața unei case vechi, cu o arhitectură frumoasă, dar demult părăsită, distrusă. Ochii goi ai ferestrelor mă priveau trist. Uitându-mă și eu la ei, am văzut casa doamnei Havisham din „Marile speranțe” a lui Dickens. Și ce bine se potrivea! O casă aproape dărâmată, păstrând urmele unei bogății demult pierdute, a unor saloane din secolul al XVIII-lea,  a unor doamne cu rochii frumoase, bufante…

Imaginea unei case de epocă acoperită de zăpadă și timp m-a facăut să mă regăsesc într-un spațiu pe care credeam că demult l-am pierdut. O eternitate existentă în mine, doar pentru mine, locul în care pot sta și admira un singur obiect fără a fi deranjată de timp, lumină, sunet și culoare din viața reală.

Casa părăsităNu știu cât am stat, dar m-a trezit un fulg pe gene și o doamnă  frumoasă la poartă. M-a mirat frumusețea ei: înaltă,  îmbrăcată întrun palton negru, cu o eșarfă mauve și părul roșu intens dat pe spate. Purta niște cercei mici, verzi, sclipitori care-i  accentuau culoarea irisului. Ținea în mână niște chei și-mi zâmbea misterios. Mi-au plăcut ochii ei mici, puțin oblici, privindu-mă șiret, de parcă mi-ar cunoaște o taină. M-a intimidat privirea ei și am vrut să plec, dar am observat la încheietura mânii un ceas minunat. Am tresărit. Era exact ceasul pe care l-am primit cadou de la mama și pe care l-am pierdut într-o librărie. Eram foarte tristă atunci, era un cadou important pentru mine… dar l-am recuperat în aceeași zi, mi l-a înmânat vânzătorul drăguț, văzându-mă abătută, căutând ceva printre standurile de cărți.

Ceea ce m-a mirat a fost să văd ceasul meu pe mâna doamnei. Să fi fost oare unul la fel? Din câte știam, al meu era foarte vechi și nu s-a mai făcut unul la fel. Mi-am verificat încheietura – brățara de la ceas era lipită de pielea mea. Doamna mi-a zâmbit din nou, ceva mai mistic.

–          Cine știe ce se poate întâmpla într-o noapte ca aceasta… Zăpada știe să ascundă urme și să găsească comori, nu-i așa?

A deschis poarta cu acele chei ruginite și a dispărut în ușa casei. Am văzut-o intrând într-o casă frumoasă, plină de lumină, auzindu-se clape de pian și răsete de copii. O clipă doar, căci m-am regăsit în fața casei cu acoperișul spart și ochii goi, fără sticlă.

 Zăpada continua să cadă și să acopere strada pustie. M-a trecut un fior. În aer miroasea a parfum. Parfum foarte cunoscut… Să fi fost oare o himeră?

… Zăpada știe să ascundă urme și să găsească comori, nu-i așa?…


Hibernare de Dinu Flămând

Poţi intra fără frică-n pădure, aminteşte-ţi că pe vreme de iarnă ei hibernează; matahale în somnul uteral al uitării…

Iată, nori de zăpadă se însămînţează pe cer în plin soare. Pleoapele simt că va ninge…

Te voi însoţi cu gîndul din această cisternă a timpului, în care singur m-am încuiat să nu-i mai aud pe ideologii gunoaielor; încovoiat peste coaja golului,

visînd rîul ascuns sub gheaţă, care îşi schimbă întruna cuvintele

și le tipăreşte pe muşchiul pietrelor…


Ştii

Ştii, am o nouă pasiune: ceaiul de hibiscus. Îmi aminteşte de copilărie şi de apartamentul meu mic şi drăguţ din parcul ăla vechi şi mereu aglomerat. Atunci eram o copilă şi nu ştiam de tine…

Nu ştiu ce să scriu. Atunci când eram singură, puteam delira despre iubire în zeci de pagini, inventând-o în toate împrejurările posibile. E adevărat că atunci când nu iubeşti poţi scrie  mult şi bine. Dar totul se schimbă atunci când nimereşti singură în plasa aceasta…

Aş vrea să-ţi spun multe, dar cuvintele pur şi simplu se opresc undeva în inimă. Mi-ai zis că sufletul şi inima nu există, că tot ce simţim simţim cu creierul. Sunt de acord cu tine, dar totuşi îmi place să cred că am un suflet. Sunt mai aeriană decât tine, mai visătoare, mai naivă, mai… femeie. Ne certăm destul de des pentru că sunt impulsivă şi nu gândesc înaine să zic ceva. Tu eşti cel care tace şi prin tăcerea ta îmi dai de înţeles că greşesc. Dar, asta mă face mai puternică, mai înţelegătoare. Pe tine te face mentorul meu, omul la care am visat. Eşti exact aşa cum îmi doream: nu eşti un prinţ, nu eşti blond, nu ai ochi albaştri; nu ai o mulţime de prieteni falşi şi nu eşti egoist; eşti inteligent, şi asta e calitatea care m-a vrăjit. Eşti înţelegător, în felul tău; ironic, răutăcios uneori, dar îţi pot ierta toate acestea, deoarece eşti un om interesant şi carismatic. Cred că sunt o  norocoasă că m-ai ales pe mine!

Mâine e Valentine, dar asta nu are nicio relevanţă. Să ştii că nu este singura zi în an în care te iubesc. Nu-ţi voi face nicio declaraţie siropoasă, îmi displac – sunt false, precum felicitările în formă de inimioară. Îţi voi spune totul ţie, ca să-mi auzi vocea şi să ţi-o întipăreşti în minte. Privirea mea, fiinţa mea şi îmbrăţişarea mea îţi vor spune totul. Iar dacă nu vei înţelege sau nu vei crede, nu e nimic. Voi găsi alte, n moduri să-ţi demonstrez că te iubesc în fiecare zi.

                                                                        Vrei să bem un ceai împreună?


%d blogeri au apreciat asta: