Tag Archives: feig

Și era frig.

Can’t Let Go by David C. SchultzPereții de un alb imaculat țipau la el, dar nu-i auzea. Chip îmbătrânit, nu mai știa câte ierni a stat aici; poate, dintotdeauna, toată  viața a fost o iarnă albă, rece, crudă. Numele lui nu era Karl, dar zăpada îl îmbrățișa ca o cobră. Cu gluga lăsată peste fruntea brăzdată, se uita la hârtia mototolită din mânile zbârcite. Pletele negre îi cădeau peste ochi, deranjându-l: nu putea citi adresa de pe scrisoare.

Era o scrisoare galbenă, mototolită, cu literele mâncate de vânt, șterse de frig, uitate de lacrimi. Câte ierni în urmă i-a scris?

Pereții albi îl deranjau, îi furau aerul. Era într-o închisoare, una aprigă, fără ieșire, chiar dacă în jur se revărsa o mare albă, moartă, și totodată, plină de furie. Și pereții albi, un palat din alb ce-l înnebunea. Și ea avea părul alb…

Îi ținea minte chipul, dar mai mult părea a fi o iluzie decât impresia unei ființe vii. Cu părul alb, bucălat, din care parcă se desprindea toată zăpada din jur. Ochi tulburi, plumburii, cu sclipiri otrăvitoare. L-a blestemat, l-a blestemat să-i simtă gustul de zahăr al buzelor ei roșii, singura pată de culoare în acea iarnă cumplită!

Scrisoarea a rămas pe vecie întipărită în aerul acelui castel alb, numele destinatarului s-a șters. L-a știut vreodată?

Dar era prea târziu.

Și era frig.

Reclame

%d blogeri au apreciat asta: