Tag Archives: feerie

Cum să te îndrăgostești de vocea lui

Gina  își curăța cizmele de noroiul ce l-a strâns de pe bulevard. Deși era sfârșit de martie, după câteva săptămâni de soare și înmugurire, brusc a revenit iarna și în două zile orașul s-a prefăcut într-o mocirlă imensă de zăpadă și noroi. Pe bulevard a trecut în viteză o mașină ce a stropit cu noroi câțiva pietoni. Cineva înjură.

Nu era ziua ei. De dimineață la cursuri venise profesorul Iordache ce bolmojea ceva sub nas în loc să predea. Din nou va trebui să copie cursul de la Dia, colega ei de apartament ce anul trecut a avut și ea norocul să-l cunoască pe ”bunicul”, cum i se zicea profesorului. În amfiteatru era frig și cât a durat cursul cineva din spate tușea în intervale foarte scurte; timpul se scurgea lent și totul în jur o stresa.

Gina se îndreptă spre stație ca să ia tramvaiul. Zăpada frumoasă și lină de dimineață s-a transformat în noroi. Tot trotuarul era plin de urme de apă și în această clipă și-ar fi dorit să aibă și ea mașină ca să nu străbată orașul adunând noroi. Că doar nu avea ce face cu el acasă!

Orașul murdar (sursă: tumblr)

În stație era multă lume, la toneta RATP s-a făcut o coadă kilometrică. Ce noroc de setul de bilete găsit în fața blocului săptămâna trecută! Venise un tramvai care pe loc s-a umplut cu studenți; 17-le mergea foarte rar și acum îl vedea cum se îndepărtează. Nu e ziua ei. A auzit un răs strident în spate și o voce prea bine cunoscută:

-Păi dacă ești țucă! Cum să scrii ”eurocromatină” în loc de ”eucromatină”?! Sau te consideri mai așa, mai valoroasă?

Cuplul trecuse fără să o observe. Tipa cu părul negru, mult mai scundă decât el râdea cu un râs tâmpit; tipul cu fularul verde-închis continua să o certe, alintând-o în același timp. Gina s-a întors cu spatele la ei; fularul acela i-l dăruise acum câțiva ani, iar astăzi sunt doi străini… Ziua asta într-adevăr era cu ghinion.

-Cred că ar fi mai bine să merg pe jos, a zis; oricum durează o eternitate până ajunge tramvaiul…

Mergând pe o stradă lăturalnică, plină de gropi și bâltoce, Gina depăna niște amintiri nu tocmai plăcute. Avea 26 de ani, cizmele murdare de noroi, un pisoi acasă și o pustietate imensă în suflet. Tipul cu eșarfă verde a avut cândva un nume; astăzi însă e doar un străin al cărui chip l-a uitat în ploaia din septembrie, când ținând-o pe domnișoara brunetă de mână i-a zis că totul e inutil.

-Mai dă-l dracului! murmură; fix astăzi trebuia să-l întălnesc! Parcă nu era destul de urâtă ziua mea… urăsc martie! De s-ar termina odată!

Așa nervoasă și învăluită în amintiri neplăcute, Gina își ridică privirea spre cer: un cer imens de un gri spălăcit se reflecta în ochii ei; aceeași culoare. Oftă; se simțea singură și parcă inutilă acestei lumi, dar s-a împăcat demult cu ideea. Și-a amintit de ziua în care împlinise 22 de ani: era un noiembrie rece și urât, cu un cer la fel de indiferent. Era cu tipul a cărui nume a preferat să-l uite. Și totuși, își amintise de ce i-a spus atunci: ”Îmbrățișează-mă! Îmbrățișează-mă strâns la pieptul tău!”

–        …Chiar dacă într-o zi vom fi doi străini, nu asta voiai să zici, fătucă proastă? Continuă ea, coborându-și ochii spre  trotuarul murdar, iuțind pașii.

Se ura pentru faptul că a fost atât de naivă atunci; că a fost prea puțin onestă cu el; că în primul rând nu a fost onestă cu propriile sentimente. Dar totul e în trecut; și-a scuturat capul și a ieșit din nou pe bulevard. Sunetul tramvaiului ce tocmai s-a oprit la semafor a trezit-o: trebuie să meargă să-i cumpere mâncare lui Momo, motanul ei.

În petshop s-au adus animăluțe noi: un Beagle și doi pui de Shih tzu. Papagalii  au început să strige, se luaseră la ceartă. Canarii din coliviile alăturate își etalau penele și vocile. Hamsterii pitici dormeau în grupuri mici, formând ghemotoace ce trezeau zâmbete pe buzele copiilor. Gina se uita la ei, uitându-se totodată în oglinda din spate: o priveau niște ochi gri și obosiți. Avea părul de un ruginiu șters și ciufulit; ar fi timpul să se vopsească, și-a zis.  A cumpărat o pungă cu mâncare pentru Momo și a ieșit. Regăsindu-se pe stradă, s-a gândit că n-ar fi potrivit să meargă acasă; oricum urma să se uite la un film și să nu facă nimic.

-Ar trebui să mă mai plimb; traseul cursuri-casă a devenit obositor. A ajuns pe o străduță de existența căreia a uitat; când era la liceu, aici era un magazin drăguț de suveniruri. Oare mai este?

După câțiva pași a văzut vitrina de cleștar pierdută parcă printre zidurile gri și dărăpănate a caselor vechi ce o străjuiau. A început din nou să ningă. În tăcerea acestei străduțe vechi și pavate,  înconjurate de case cu zeci de ani mai în vârstă decât Gina, vitrina părea  a fi ruptă dintr-o poveste. Lângă geamul imens, plin de nimicuri frumoase și strălucitoare, se pitea o ușă din lemn bordo, ce pe loc i-a amintit de Alice în Țara Minunilor. Se auzea o liniște plăcută în jur; mânerul ușii era rece. Gina a apăsat pe el și ușa s-a deschis cu un scârțâit ușor…

Parcă nimerise în atelierul unui vrăjitor: ultima dată când a fost aici pereții erau acoperiți cu ziare vechi, prăfuite, iar patronul răspundea sec la întrebări. Era un om tânăr, plictisit de viață și mai mult ca sigur își ura jobul. Astăzi însă, Gina a găsit pereții rubinii, o muzică plăcută și un bătrânel drăguț ce văzând-o a lăsat ziarul la o parte și s-a apropiat de ea.

-Bună ziua domnișoară, cu ce vă servesc astăzi?

Tânăra se uită la el. O invita să ia loc la o măsuță mică de lemn, pe care nu o observase; data trecută nu era. Se pare că localul a devenit și cafenea… Văzând-o nedumerită, bătrânelul i-a zâmbit amabil și a ajutat-o să-și dea jos paltonul. Gina s-a așezat pe scaun și citit meniul de pe masă: cafea, cafea și capucino.

-Un capucino cu aromă de fragi, vă rog.

Bătrânul s-a îndreptat spre tejghea, în spatele căreia se vedea un aparat mic de măcinat boabe de cafea, un fierbător și foarte multe pliculețe colorate. În acest timp, Gina își opri privirea pe peretele din fața ei. Acesta era vopsit în maro, unindu-se cu podeaua printr-un fel de prag din lemn de nuc. Pe perete se afla o compoziție ce i-a atras atenția: semăna cu un ceas privit din interior. Se auzea un ticăit ușor, iar acesta era produs de rotițele mici și mari ce se învârteau fiecare în ritmul său. În centru era o rotiță mică, aurită; de ea se prindeau câteva mai mari. În stânga, o roată mare, argintie, unea câteva mai mici, mișcându-se lent, în ton cu viteza fulgilor ce cădeau după geam.  Bătrânul s-a apropiat cu ceașca aromată și prinzându-i semnul de întrebare din ochi i-a zâmbit:

-Vă place ”ceasul” nostru, nu-i așa?

-Da, nu l-am văzut data trecută când am fost aici… a trecut foarte mult timp de atunci, știți…

Bătrânelul a pus ceașca pe masă, uitându-se visător pe geam:

–        Aveți dreptate, când am venit în localul acesta nu era mașinăria; nepotului meu i-a venit ideea să decoreze peretele. Și apoi, întorcându-se spre Gina – știți, e arhitect, l-am rugat să mă ajute cu localul…

Capucino (sursă: tumblr)

Nu-și sfârși vorba, căci s-a auzit scârțâitul ușii și a apărut un personaj scuturându-și paltonul de fulgi. Părea un tânăr de treizeci de ani, înalt, cu un palton lung și gri (ca cerul de afară, observă Gina). Avea părul de un blond spălăcit, lung până la bărbie, bucălat. Bătrânul îl salută:

-Despre tine vorbeam, măi Mircea! Cum de ai ajuns pe la mine la ora asta?

Tânărul pe nume Mircea se uită câteva secunde la Gina și după la unchiul său:

-Aveam niște treabă în oraș, am decis să trec pe la tine. Și apoi, supărat: e atât de frig afară, mi-au înghețat mânile. Îmi faci o cafea?

Bătrânul s-a îndreptat spre tejghea, pornind aparatul. În jur se răspândea o aromă caldă de boabe proaspăt măcinate. Mircea s-a rezemat de tejghea,  uitându-se la Gina. Urmărindu-i privirea, s-a întors și a văzut peretele. A zâmbit.

-A, vă uitați la ceas? Ce părere aveți?

Gina i-a răspuns, privindu-l cu ochii limpezi:

-E ceva neobișnuit. Acest loc îmi trezește melancolia după anii din liceu, dar pare total diferit de cum era pe atunci. Și îmi place foarte mult ceasul dumneavoastră; inspiră lininște și totodată dă impresia că numără fulgi…

Tânărul râse.

–        Sunteți scriitoare?

–        Nu, de ce?

–        Vorbiți de parcă ați scrie un roman.

–        Ah, asta…

–        Vă rog să nu vă supărați pe el, interveni de undeva din spate bătrânul; așa e el, tachinează lumea.

Mircea rămase cu un zâmbet calm pe față. Se uita insistent la Gina și ea făcea la fel: era ceva în omul acesta cu ochi albaștri și amuzați. O întrebase:

–        Deci, ce vă inspiră ceasul?

Gina zâmbi împăciuitor:

–        Nu știu dacă va suna ca o replică dintr-un roman, dar mecanismul acesta îmi amintește de Spărgătorul de Nuci.

Mircea se uită mirat la ea. Apoi zâmbi larg, arătându-și dinții mici și sidefii:

–        Sunteți prima persoană care s-a gândit la Spărgătorul de Nuci! Să știți că opera asta mi-a fost inspirația!

Gina se uita nedumerită: o deranja puțin zâmbetul lui. Prea deschis și prea prietenos. Tânărul însă continua să zâmbească, fericit parcă de faptul că cineva i-a ghicit ideea. Unchiul i-a oferit cafeaua, iar cu acest prilej Gina și-a întors privirea spre geam.

Următoarele clipe s-au scurs în liniște. Pe fundal se auzea ticăitul mașinăriei, muzică ambientală și căderea lentă a fulgilor. Nimicurile dispuse pe vitrină colorau încăperea. Mirosul cafelei și a fragilor se înnecau în părul Ginei. Atmosfera semăna cu o feerie de iarnă; semăna cu un Crăciun demult pierdut. Mircea sorbi ultima înghițitură și își punea fularul. Unchiul s-a dus în camera din spate, care pe semne era bucătăria. Gina continua să se uite pe geamul imens, cu pervazul  plin de jucării de pluș, câteva lumânări roșii și funde argintii. Tânărul își încheie ultimul nasture de la palton și s-a uitat amuzat la Gina:

-Știți, nu mi-ați spus numele dumneavoastră!

Gina își îndreptă privirea spre el, ținând ceașca fierbinte în mâni. I-a răspuns cu o voce caldă, privindu-l în ochi:

-Gina.

Mircea zâmbi. Ginei i s-a părut că  se ascundea ceva ciudat în privirea lui amuzată.

–        Să știți Gina, aveți ochii foarte frumoși, de culoarea cerului de noiembrie! Și ieși, zâmbind larg, lăsând-o pe Gina confuză.

–        Ce-a fost asta? și-a zis; niciodată nu i-au fost comparați ochii cu cerul.

 A zâmbit: e singurul care i-a spus asta, la fel cum și ea a anticipat ideea mașinăriei de pe perete. Și-a îndreptat privirea din nou spre geam, sorbind licoarea aromată și zâmbind visător. Vocea și chipul arhitectorului îi stăruiau în minte; s-a gândit că ar trebui să treacă mai des pe aici.

–        Se pare că ziua de astăzi nu e chiar așa de rea…

Reclame

Casa de pe strada pustie

Ningea lent, feeric. Orașul era cuprins de o lumină palidă, specifică serilor de iarnă. Spre centru, multă lume, zgomot, voie bună. Luminițe printre copaci, copii țipând că vor acadele, domnișoare deghizate în crăciunițe împărțind pliante și înghețând de frig. Cupluri ținându-se de mână, adolescenți vorbind tare și pe ici, pe colo câte un câine mirosind prietenos trecătorii. Era atât de frumos în centru, unde simțeai prezența unor ființe vii!

Dar atunci voiam să fiu absentă. Voiam să fiu singură, doar eu și iarna. Mi-am îndreptat pașii spre străzile pustii la acea vreme, slab luminate și tăcute. Și am mers, călcând zăpada proaspătă ce scârțâia sub picioare…

Nu știu cât am mers, dar am ajuns în fața unei case vechi, cu o arhitectură frumoasă, dar demult părăsită, distrusă. Ochii goi ai ferestrelor mă priveau trist. Uitându-mă și eu la ei, am văzut casa doamnei Havisham din „Marile speranțe” a lui Dickens. Și ce bine se potrivea! O casă aproape dărâmată, păstrând urmele unei bogății demult pierdute, a unor saloane din secolul al XVIII-lea,  a unor doamne cu rochii frumoase, bufante…

Imaginea unei case de epocă acoperită de zăpadă și timp m-a facăut să mă regăsesc într-un spațiu pe care credeam că demult l-am pierdut. O eternitate existentă în mine, doar pentru mine, locul în care pot sta și admira un singur obiect fără a fi deranjată de timp, lumină, sunet și culoare din viața reală.

Casa părăsităNu știu cât am stat, dar m-a trezit un fulg pe gene și o doamnă  frumoasă la poartă. M-a mirat frumusețea ei: înaltă,  îmbrăcată întrun palton negru, cu o eșarfă mauve și părul roșu intens dat pe spate. Purta niște cercei mici, verzi, sclipitori care-i  accentuau culoarea irisului. Ținea în mână niște chei și-mi zâmbea misterios. Mi-au plăcut ochii ei mici, puțin oblici, privindu-mă șiret, de parcă mi-ar cunoaște o taină. M-a intimidat privirea ei și am vrut să plec, dar am observat la încheietura mânii un ceas minunat. Am tresărit. Era exact ceasul pe care l-am primit cadou de la mama și pe care l-am pierdut într-o librărie. Eram foarte tristă atunci, era un cadou important pentru mine… dar l-am recuperat în aceeași zi, mi l-a înmânat vânzătorul drăguț, văzându-mă abătută, căutând ceva printre standurile de cărți.

Ceea ce m-a mirat a fost să văd ceasul meu pe mâna doamnei. Să fi fost oare unul la fel? Din câte știam, al meu era foarte vechi și nu s-a mai făcut unul la fel. Mi-am verificat încheietura – brățara de la ceas era lipită de pielea mea. Doamna mi-a zâmbit din nou, ceva mai mistic.

–          Cine știe ce se poate întâmpla într-o noapte ca aceasta… Zăpada știe să ascundă urme și să găsească comori, nu-i așa?

A deschis poarta cu acele chei ruginite și a dispărut în ușa casei. Am văzut-o intrând într-o casă frumoasă, plină de lumină, auzindu-se clape de pian și răsete de copii. O clipă doar, căci m-am regăsit în fața casei cu acoperișul spart și ochii goi, fără sticlă.

 Zăpada continua să cadă și să acopere strada pustie. M-a trecut un fior. În aer miroasea a parfum. Parfum foarte cunoscut… Să fi fost oare o himeră?

… Zăpada știe să ascundă urme și să găsească comori, nu-i așa?…


Toporaşi în plină viaţă

Era de o frumuseţe rară atunci când am întâlnit-o. Îşi arunca părul arămiu pe spate, cu acea mişcare pe care o ţin minte la fel de clar. Îi plăcea să-şi scuture capul când o îmbrăţişam şi avea un fel de al ei de a zâmbi, oarecum sadic şi în acelaşi timp fermecător. Îşi muşca buzele, involuntar, fără ca să îi treacă prin minte că mă îndrăgostesc de acele fire roz pal de pe fața ei ca de marmură. Îşi mişca ochii de un bleu-marin intens cu o oarecare rapiditate, că am comparat-o, pe loc, cu o mangustă. S-a amuzat când i-am zis-o, dar nu s-a supărat. Ştia să înţeleagă glumele şi să zâmbească, fără ca să spulbere acea reverie în care mă aflam fiind alături de ea.

Dimineţile pe care mi le dăruia împreună cu mirosul de toporaşi mă înfiora tot timpul, şi pe tot parcursul vieţii, simţind acest miros,îmi amintesc de ea. S-a distrat ca o năucă în lume, ca pe urmă să dispară, lăsând o undă aromată de toporaşi.

Dar, cerul meu azuriu şi-a schimbat haina în griul apăsător care m-a distrus. Nu a zis nimic. Nu a încercat să explice nimic. Doar a fluturat din cap, ultima dată, şi a dispărut. Credeam că pentru totdeauna. Mă plimbam prin parcul în care am cunoscut-o, îmi aduceam aminte de tot,de ea, de noi. Adevărul pe care nu-l găseam mă apăsa. Întrebările legate de ea se spulberau în neştire. Nimeni şi nimic nu m-a luminat de ce a fost să fie aşa.

Au trecut câţiva ani, pe care am încercat să-i folosesc la reconstruirea vieţii mele şi lipirea bucăţilor din suflet. Firele inimii încercau zădarnic să-l coase, pentru că sufletul meu nu mai trăia. Exista doar. Şi într-o zi am întâlnit-o… M-a văzut şi repede a plecat în compania unui băiat tinerel… Era îmbrăcată în costum negru, cu bluziţă albă… Frumoasă! Nu am încercat s-o opresc cu nici un cuvânt… Am realizat doar că nu mai sunt în stare să fiu cela care am fost, nu pot!

Oricât de mult nu aş încerca să-mi refac viaţa, să zâmbesc, să trăiesc… ştiu doar că exist. Exist în acel parfum de toporaşi care mi-a spulberat toată fiinţa în visul meu feeric…


Azi am atins o stea

Ai atins vreodată o stea de pe cer? Ai fost în stare să spui că ţi-a reuşit? Eu cred că am făcut-o. Accidental, desigur, dar am făcut-o!

După atâtea zile de întuneric, de melancolie și tristeţe, cred că am prins această stea. E diferită de cea pe care mă aşteptam să o întâlnesc. Nu e o stea banală, după care alergi disperat ca să o prinzi, pentru ca apoi să iţi ardă palmele și să se stingă într-o clipă… Nu, e una care singură a decis să-ţi cadă în mâini. Nici nu te  aștepți să se întâmple, cade spontan, atunci când crezi că nu mai are rost să  o mai cauţi. Îți luminează chipul. Îți mângâie cu raze mâinile, sufletul şi întreaga fiinţă.

Lumină caldă, care te învăluie; strălucire ademenitoare, care nu te poate lăsa rece; dulce moleşeală de care te lași îmbrăţişat; spirit de corp ceresc care, de fapt, e undeva, mult prea departe şi ameninţător de aproape…

Te-ai gândit vreodată că norii care acoperă cerul sunt doar nişte himere? Că rolul lor nu este altul decât acela de a te face să lupți pentru steaua ta, demonstrându-ți că pentru a ajunge la ea trebuie să le vezi şi pe celelalte, dincolo de vânt sau ploaie? Poate unele stele te vor răni, poate te vor face să suferi. Vei uita totul când o vei vedea pe cea care știe să se dăruiască atunci când nu te-aștepți.

Lumina ei se se joacă cu părul tău, îţi atinge faţa şi îţi sărută ochii. Vei rezista tentației de a adormi în braţele ei iluzorii, ca pe urmă să-ţi dai sema că, de fapt, aceste braţe sunt reale? Şi să zâmbeşti, așa cum zâmbește iarba soarelui… aşa, cum nu ai mai zâmbit demult sau poate chiar niciodată. Lumină de zâmbet care nu poate trece  în cuvinte, pentru simplul fapt că nu poate fi repetată; pentru că steaua pe care ai prins-o e diferită de celelalte. Ştii doar atât… că nu vei mai sta nopţile pe pervaz, admirând luna, rugând-o să-ţi trimită stele. Nu le vei mai ruga să-ţi zâmbească şi tu nu le vei mai zâmbi tuturor, ci numai uneia… și asta te face fericit.


%d blogeri au apreciat asta: