Tag Archives: fascinatie

Parfumul(1985) de Patrick Süskind

parfumul_1_fullsizeRomanul începe într-o piață murdară, într-un Paris al mirosurilor vulgare, înăbușitoare și corupte, la taraba unei femei fără niciun strop de instinct matern, căci aceasta își aruncă noul-născut sub maldărul de mațe de pește, continuând să-și curețe marfa în căldura soarelui dogoritor. Spre nenorocul ei(căci tot astfel a scăpat de celelalte progenituri ale sale), micuțul își permite să scoată un sunet ce o va aduce pe nenorocită la spânzurătoare, iar pe bebeluș, după un drum îndelungat din brațele unei doici în grija unui preot, soarta îl va aduce la casa doamnei Gaillard.

Protagonistul, al cărui nume, Grenouille, s-ar traduce ca ”broască”, crește într-un mediu ostil, în care oamenii din jurul său nu îl observă, iar întâlnindu-i chipul, se feresc din calea lui, lăsând un miros puternic de frică. Grenouille îl simte, pentru că mirosul este singurul simț ce-l ghidează în viață: el simte mirosul Parisului murdar, a oamenilor jegoși, a țăranilor plini de sudoare, a florilor de pe câmp, și un miros ce-l fascinează, ducându-l spre zidul unei case în care locuiește tinerețea cu părul roșu…

Parfumul lui Patrick Süskind este o carte ce m-a fascinat de la prima pagină până la ultimul cuvânt; nu am întâlnit în alte cărți o descriere atât de fidelă a mirosului, și cred că nici ecranizarea nu a fost capabilă să aducă cititorul în atmosfera de mirosuri ademenitoare, puternice, neplăcute sau feerice. Citind alte impresii legate de carte, observ o tendință de a-l transforma pe Grenouille într-un ucigaș fără suflet; pe de altă parte, consider că fără a ține cont de drumul său în viață, ”căpușa” Grenouille voia un singur lucru: voia iubire, ceea ce își dorește orice ființă umană.

Mi-a plăcut foarte mult personajul, sumbru, urât fizic, cum era și Quasimodo, dar cu un suflet și mai urât, lucru ce se trage din singurătate, respingerea oamenilor din jur ce nu au loc pentru el în micile lor comunități. Și așa, iubirea și singurătatea sunt capabile să transforme întunericul în lumină, dar și să ardă poduri și să ucidă tot ce mai rămâne frumos într-un om.

Pe cât de minunată a fost lectura, pe atât de misterioasă este soarta autorului: în prezent, Patrick Süskind locuiește undeva retras de pe scena literară, fără a avea vreo tendință de a păși din nou în lumina reflectoarelor, la fel cum era și Grenouille, închistându-se în mica lui lume, în lumea lui de căpușă…

Reclame

Viață de păianjen de Jean-Henri Fabre

LIFE-OF-THE-SPIDER-FRONTCOVER-OPA trecut ceva timp de când nu am mai citit o carte atât de fascinantă, mai ales una în care personajele principale sunt păianjenii – și anume, acei din genul Epeira.

Jean Henri Fabre a fost un profesor și un botanist înflăcărat, care a fost un botanist autodidact, datorită situației financiare precare din familie. Tot el se consideră părintele etimologiei moderne, în mare parte datorită studiilor sale, care mai târziu au fost transpuse pe hârtie.

Una dintre aceste lucrări este și cartea de față, care pentru mine a fost ca o oază într-un deșert plin de cărți în care păianjenii sunt văzuți ca niște creaturi oribile. Fabre are un stil de a scrie foarte ușor de urmărit, fără a omite însă adevărurile științifice, termenii de specialitate și antrenând cititorul în lumea fascinantă a creaturilor cu opt ochi.

Cred că și unei persoane ce nu se dă în vânt după păianjeni i-ar fi plăcut această carte, pentru că eu am savurat-o cu plăcere. Jean Henri Fabre ilustrează aceste creaturi într-o altă lumină, ca niște ființe izolate, uneori sociale, mame bune sau nu prea, țesătoare profesioniste sau creaturi ce nu realizează că plasa lor este distrusă. Oricum, Fabre a studiat păianjenii din genul Epeira atât în mediul lor natural, cât și în captivitate, unde acestea își modifică anumite obișnuințe.

Am citit cu mare plăcere această ”broșurică”, pe care o recomand cu mare plăcere cititorilor care nu văd păianjenii ca pe niște monstruleți; chiar și așa, stilul de a scrie a lui Fabre poate modifica ușor acest lucru.


În lumina unui cântec de lebădă

Ce faci vineri seara? E început de weekend, e încă suportabil să te plimbi noaptea prin oraș, nu este perioada tezelor și, teoretic, ar fi o crimă să stai singur acasă. Ceea ce fac eu, de altfel, pentru că în perioada aceasta Iașul se transformă într-un circ, iar bulevardul Ștefan seamănă mai mult cu un balamuc, dar despre asta voi vorbi mai târziu.

Ieri am decis să nu-mi dorm vinerea în cămin și am mers la Filarmonică, pentru că în program era Ceaikovski, un compozitor ce-mi place ceva mai mult decât, să-i zicem, Orff. Am ajuns mai devreme și am avut timp să admir expoziția domnului Cristian Oroșanu, dirijorul din seara aceea. Este o expoziție de fotografie afișată pe holul Filarmonicii, fotografia care mi-a captat atenția fiind intitulată ”Sărutul”. M-a captivat pentru că are niște detalii interesante; în primul rând, în fotografie apar opt meduze, dar apar în formă de cupluri, se atrag una către cealaltă, iar cuplul principal sunt două meduze care se ating cu ”capurile”, formând imaginea unor buze omenești din profil. Mi-a mai plăcut și ”Dans în lumină”, fotografia unor meduze fosforiscente pe fundalul întunericului. Pe lângă acestea, întreaga expoziție a domnului Cristian Oroșanu mi s-a părut fascinantă, conținând elemente din lumea subacvatică, peisaje aeriene și imagini din viața de zi cu zi, pe care uităm să le mai vedem, căci de, suntem oameni ocupați și trăim în era pragmatismului și a automatizării.

Frumosul nu s-a oprit aici; în sală orchestra își aștepta publicul, cântând total dezorganizat, fixându-și atenția asupra instrumentului său, pregătindu-l cu mare grijă pentru momentul de glorie. Tot timpul mi-au plăcut orchestrele; mi-au plăcut oamenii plini de pasiune care-și tratează ”camarazii” în cel mai frumos mod. Consider că muzica este singurul domeniu în care nu poți găsi oameni proști, fără simțul frumosului; când spun muzică, mă refer anume la muzica de cameră, la instrumentele clasice, nu la muzica electronică de pe latop sau la ”muzicienii” care de fapt sunt niște bucăți de carne ambulantă dornică să facă bani, ce nu apreciază arta și sufletul.

Sincer, nu m-aș fi așteptat ca dirijorul să fie atât de tânăr și atât de… pasionat! Și da, pasionat, pentru că pe tot parcursul concertului l-am văzut simțind muzica (cel puțin așa cred eu că a fost), ținând pe acei oameni într-o armonie aproape perfectă, mișcându-se odată cu corzile viorilor. Tot timpul am considerat că oamenii care-și iubesc cu adevărat meseria, neținând cont de veniturile acesteia, sunt într-adevăr minunați; nu am văzut un om care să mi se pară neinteresant în seara de ieri; am văzut multe fețe frumoase, zâmbitoare în pauze, pasionate în timpul muzicii; mi-a plăcut în mod special de o domnișoară îmbrăcată într-o rochie superbă și cu o înfățișare de Albă-ca-Zăpada: păr de culoarea abanosului, o privire gingașă, piele albă și mâni delicate, care mânuiau arcușul unei viori minunate, îmbrățișând această femeie într-o aură de frumusețe perfectă. Mi-a plăcut și o altă doamnă cu vioara, aceasta fiind mai în vârstă, dar la fel de pasionată; cred că am mai văzut-o și în alte concerte. Mă gândeam dacă predă undeva, pentru că în mișcările ei se citea siguranța și pasiunea.

La fel, mi-au captat atenția două femei tinere de la violoncel, una având chipul tinerei gingașe, firave, mereu zâmbitoare și cealaltă fiind ceva mai serioasă, dar încruntându-și fruntea într-un fel foarte frumos în timp ce cânta; ea chiar simțea muzica, iar felul ei de concentrare mă făcea să regret enorm că nu sunt și eu o parte din lumea ei, o parte din muzica de pe scenă.

Prima lucrare a fost uvertura festivă ”Anul 1812”, care mie mi-a plăcut cel mai mult. La un moment dat aveam impresia că toată scena este în flăcări de nebunie, muzica  extrem de rapidă, puternică, fascinantă; fiecare membru al orchestrei devenea un zeu care în orice clipă era gata să-și rupă coarda de la vioară sau arcușul violoncelului; în astfel de momente pielea îmi devenea rece ca gheața și îmi venea să plâng, fără ca să pot explica în cuvinte ce sentimente îmi trezea această muzică.

Au urmat variațiuni pe o temă rococo pentru violoncel și orchestră op.33, invitatul din seara aceea fiind Ștefan Cazacu. Mi s-a părut un tânăr admirabil, deoarece era foarte emoționat iar când cânta pe chipul lui se citea dorința de a face totul bine, de a deveni una cu violoncelul, de a fi pe placul publicului. Nu știu ce impresie a creat celorlalți, dar mie mi-a plăcut foarte mult acest tânăr, cu tot cu emoțiile lui și cu zâmbetul unui om ce-și iubește meseria și muzica pe care o creează cu ajutorul violoncelului.

A urmat o pauză, iar partea a doua a concertului a fost una extrem de tristă, Simfonia nr.6, în si minor, op.74 ”Patetica”, formată din 3 părți. După ce a fost interpretată, am auzit vocea dirijorului. O voce de artist, o voce îndrăgostită de muzică; am aflat că lucrarea este comupsă de fapt din 4 părți, ultima fiind ”cântecul de lebădă” a lui Ceaikovski: acesta a murit în două zile după ce a scris ultima notă…

 Mi-a plăcut foarte mult de domnul Cristian Oroșanu, iar faptul că este un artist nu doar în muzică, ci și în arta fotografiei m-a făcut să-l admir pe acest om îndrăgostit de frumos. Dacă voi mai avea vreodată ocazia să merg la un concert dirijat de dumnealui, cu siguranță voi merge. Felul în care s-a prezentat alături de orchestră mi-a rămas întipărit în memorie. Îmi pare rău că frumosul nu face parte din viața oamenilor de astăzi drept un element de bază; dar eu voi încerca, voi face tot posibilul să devin ca muzica din seara de ieri: frumoasă, adevărată, sensibilă și poate la fel de fermecătoare…


%d blogeri au apreciat asta: