Tag Archives: esarfa

Cum să te îndrăgostești de vocea lui

Gina  își curăța cizmele de noroiul ce l-a strâns de pe bulevard. Deși era sfârșit de martie, după câteva săptămâni de soare și înmugurire, brusc a revenit iarna și în două zile orașul s-a prefăcut într-o mocirlă imensă de zăpadă și noroi. Pe bulevard a trecut în viteză o mașină ce a stropit cu noroi câțiva pietoni. Cineva înjură.

Nu era ziua ei. De dimineață la cursuri venise profesorul Iordache ce bolmojea ceva sub nas în loc să predea. Din nou va trebui să copie cursul de la Dia, colega ei de apartament ce anul trecut a avut și ea norocul să-l cunoască pe ”bunicul”, cum i se zicea profesorului. În amfiteatru era frig și cât a durat cursul cineva din spate tușea în intervale foarte scurte; timpul se scurgea lent și totul în jur o stresa.

Gina se îndreptă spre stație ca să ia tramvaiul. Zăpada frumoasă și lină de dimineață s-a transformat în noroi. Tot trotuarul era plin de urme de apă și în această clipă și-ar fi dorit să aibă și ea mașină ca să nu străbată orașul adunând noroi. Că doar nu avea ce face cu el acasă!

Orașul murdar (sursă: tumblr)

În stație era multă lume, la toneta RATP s-a făcut o coadă kilometrică. Ce noroc de setul de bilete găsit în fața blocului săptămâna trecută! Venise un tramvai care pe loc s-a umplut cu studenți; 17-le mergea foarte rar și acum îl vedea cum se îndepărtează. Nu e ziua ei. A auzit un răs strident în spate și o voce prea bine cunoscută:

-Păi dacă ești țucă! Cum să scrii ”eurocromatină” în loc de ”eucromatină”?! Sau te consideri mai așa, mai valoroasă?

Cuplul trecuse fără să o observe. Tipa cu părul negru, mult mai scundă decât el râdea cu un râs tâmpit; tipul cu fularul verde-închis continua să o certe, alintând-o în același timp. Gina s-a întors cu spatele la ei; fularul acela i-l dăruise acum câțiva ani, iar astăzi sunt doi străini… Ziua asta într-adevăr era cu ghinion.

-Cred că ar fi mai bine să merg pe jos, a zis; oricum durează o eternitate până ajunge tramvaiul…

Mergând pe o stradă lăturalnică, plină de gropi și bâltoce, Gina depăna niște amintiri nu tocmai plăcute. Avea 26 de ani, cizmele murdare de noroi, un pisoi acasă și o pustietate imensă în suflet. Tipul cu eșarfă verde a avut cândva un nume; astăzi însă e doar un străin al cărui chip l-a uitat în ploaia din septembrie, când ținând-o pe domnișoara brunetă de mână i-a zis că totul e inutil.

-Mai dă-l dracului! murmură; fix astăzi trebuia să-l întălnesc! Parcă nu era destul de urâtă ziua mea… urăsc martie! De s-ar termina odată!

Așa nervoasă și învăluită în amintiri neplăcute, Gina își ridică privirea spre cer: un cer imens de un gri spălăcit se reflecta în ochii ei; aceeași culoare. Oftă; se simțea singură și parcă inutilă acestei lumi, dar s-a împăcat demult cu ideea. Și-a amintit de ziua în care împlinise 22 de ani: era un noiembrie rece și urât, cu un cer la fel de indiferent. Era cu tipul a cărui nume a preferat să-l uite. Și totuși, își amintise de ce i-a spus atunci: ”Îmbrățișează-mă! Îmbrățișează-mă strâns la pieptul tău!”

–        …Chiar dacă într-o zi vom fi doi străini, nu asta voiai să zici, fătucă proastă? Continuă ea, coborându-și ochii spre  trotuarul murdar, iuțind pașii.

Se ura pentru faptul că a fost atât de naivă atunci; că a fost prea puțin onestă cu el; că în primul rând nu a fost onestă cu propriile sentimente. Dar totul e în trecut; și-a scuturat capul și a ieșit din nou pe bulevard. Sunetul tramvaiului ce tocmai s-a oprit la semafor a trezit-o: trebuie să meargă să-i cumpere mâncare lui Momo, motanul ei.

În petshop s-au adus animăluțe noi: un Beagle și doi pui de Shih tzu. Papagalii  au început să strige, se luaseră la ceartă. Canarii din coliviile alăturate își etalau penele și vocile. Hamsterii pitici dormeau în grupuri mici, formând ghemotoace ce trezeau zâmbete pe buzele copiilor. Gina se uita la ei, uitându-se totodată în oglinda din spate: o priveau niște ochi gri și obosiți. Avea părul de un ruginiu șters și ciufulit; ar fi timpul să se vopsească, și-a zis.  A cumpărat o pungă cu mâncare pentru Momo și a ieșit. Regăsindu-se pe stradă, s-a gândit că n-ar fi potrivit să meargă acasă; oricum urma să se uite la un film și să nu facă nimic.

-Ar trebui să mă mai plimb; traseul cursuri-casă a devenit obositor. A ajuns pe o străduță de existența căreia a uitat; când era la liceu, aici era un magazin drăguț de suveniruri. Oare mai este?

După câțiva pași a văzut vitrina de cleștar pierdută parcă printre zidurile gri și dărăpănate a caselor vechi ce o străjuiau. A început din nou să ningă. În tăcerea acestei străduțe vechi și pavate,  înconjurate de case cu zeci de ani mai în vârstă decât Gina, vitrina părea  a fi ruptă dintr-o poveste. Lângă geamul imens, plin de nimicuri frumoase și strălucitoare, se pitea o ușă din lemn bordo, ce pe loc i-a amintit de Alice în Țara Minunilor. Se auzea o liniște plăcută în jur; mânerul ușii era rece. Gina a apăsat pe el și ușa s-a deschis cu un scârțâit ușor…

Parcă nimerise în atelierul unui vrăjitor: ultima dată când a fost aici pereții erau acoperiți cu ziare vechi, prăfuite, iar patronul răspundea sec la întrebări. Era un om tânăr, plictisit de viață și mai mult ca sigur își ura jobul. Astăzi însă, Gina a găsit pereții rubinii, o muzică plăcută și un bătrânel drăguț ce văzând-o a lăsat ziarul la o parte și s-a apropiat de ea.

-Bună ziua domnișoară, cu ce vă servesc astăzi?

Tânăra se uită la el. O invita să ia loc la o măsuță mică de lemn, pe care nu o observase; data trecută nu era. Se pare că localul a devenit și cafenea… Văzând-o nedumerită, bătrânelul i-a zâmbit amabil și a ajutat-o să-și dea jos paltonul. Gina s-a așezat pe scaun și citit meniul de pe masă: cafea, cafea și capucino.

-Un capucino cu aromă de fragi, vă rog.

Bătrânul s-a îndreptat spre tejghea, în spatele căreia se vedea un aparat mic de măcinat boabe de cafea, un fierbător și foarte multe pliculețe colorate. În acest timp, Gina își opri privirea pe peretele din fața ei. Acesta era vopsit în maro, unindu-se cu podeaua printr-un fel de prag din lemn de nuc. Pe perete se afla o compoziție ce i-a atras atenția: semăna cu un ceas privit din interior. Se auzea un ticăit ușor, iar acesta era produs de rotițele mici și mari ce se învârteau fiecare în ritmul său. În centru era o rotiță mică, aurită; de ea se prindeau câteva mai mari. În stânga, o roată mare, argintie, unea câteva mai mici, mișcându-se lent, în ton cu viteza fulgilor ce cădeau după geam.  Bătrânul s-a apropiat cu ceașca aromată și prinzându-i semnul de întrebare din ochi i-a zâmbit:

-Vă place ”ceasul” nostru, nu-i așa?

-Da, nu l-am văzut data trecută când am fost aici… a trecut foarte mult timp de atunci, știți…

Bătrânelul a pus ceașca pe masă, uitându-se visător pe geam:

–        Aveți dreptate, când am venit în localul acesta nu era mașinăria; nepotului meu i-a venit ideea să decoreze peretele. Și apoi, întorcându-se spre Gina – știți, e arhitect, l-am rugat să mă ajute cu localul…

Capucino (sursă: tumblr)

Nu-și sfârși vorba, căci s-a auzit scârțâitul ușii și a apărut un personaj scuturându-și paltonul de fulgi. Părea un tânăr de treizeci de ani, înalt, cu un palton lung și gri (ca cerul de afară, observă Gina). Avea părul de un blond spălăcit, lung până la bărbie, bucălat. Bătrânul îl salută:

-Despre tine vorbeam, măi Mircea! Cum de ai ajuns pe la mine la ora asta?

Tânărul pe nume Mircea se uită câteva secunde la Gina și după la unchiul său:

-Aveam niște treabă în oraș, am decis să trec pe la tine. Și apoi, supărat: e atât de frig afară, mi-au înghețat mânile. Îmi faci o cafea?

Bătrânul s-a îndreptat spre tejghea, pornind aparatul. În jur se răspândea o aromă caldă de boabe proaspăt măcinate. Mircea s-a rezemat de tejghea,  uitându-se la Gina. Urmărindu-i privirea, s-a întors și a văzut peretele. A zâmbit.

-A, vă uitați la ceas? Ce părere aveți?

Gina i-a răspuns, privindu-l cu ochii limpezi:

-E ceva neobișnuit. Acest loc îmi trezește melancolia după anii din liceu, dar pare total diferit de cum era pe atunci. Și îmi place foarte mult ceasul dumneavoastră; inspiră lininște și totodată dă impresia că numără fulgi…

Tânărul râse.

–        Sunteți scriitoare?

–        Nu, de ce?

–        Vorbiți de parcă ați scrie un roman.

–        Ah, asta…

–        Vă rog să nu vă supărați pe el, interveni de undeva din spate bătrânul; așa e el, tachinează lumea.

Mircea rămase cu un zâmbet calm pe față. Se uita insistent la Gina și ea făcea la fel: era ceva în omul acesta cu ochi albaștri și amuzați. O întrebase:

–        Deci, ce vă inspiră ceasul?

Gina zâmbi împăciuitor:

–        Nu știu dacă va suna ca o replică dintr-un roman, dar mecanismul acesta îmi amintește de Spărgătorul de Nuci.

Mircea se uită mirat la ea. Apoi zâmbi larg, arătându-și dinții mici și sidefii:

–        Sunteți prima persoană care s-a gândit la Spărgătorul de Nuci! Să știți că opera asta mi-a fost inspirația!

Gina se uita nedumerită: o deranja puțin zâmbetul lui. Prea deschis și prea prietenos. Tânărul însă continua să zâmbească, fericit parcă de faptul că cineva i-a ghicit ideea. Unchiul i-a oferit cafeaua, iar cu acest prilej Gina și-a întors privirea spre geam.

Următoarele clipe s-au scurs în liniște. Pe fundal se auzea ticăitul mașinăriei, muzică ambientală și căderea lentă a fulgilor. Nimicurile dispuse pe vitrină colorau încăperea. Mirosul cafelei și a fragilor se înnecau în părul Ginei. Atmosfera semăna cu o feerie de iarnă; semăna cu un Crăciun demult pierdut. Mircea sorbi ultima înghițitură și își punea fularul. Unchiul s-a dus în camera din spate, care pe semne era bucătăria. Gina continua să se uite pe geamul imens, cu pervazul  plin de jucării de pluș, câteva lumânări roșii și funde argintii. Tânărul își încheie ultimul nasture de la palton și s-a uitat amuzat la Gina:

-Știți, nu mi-ați spus numele dumneavoastră!

Gina își îndreptă privirea spre el, ținând ceașca fierbinte în mâni. I-a răspuns cu o voce caldă, privindu-l în ochi:

-Gina.

Mircea zâmbi. Ginei i s-a părut că  se ascundea ceva ciudat în privirea lui amuzată.

–        Să știți Gina, aveți ochii foarte frumoși, de culoarea cerului de noiembrie! Și ieși, zâmbind larg, lăsând-o pe Gina confuză.

–        Ce-a fost asta? și-a zis; niciodată nu i-au fost comparați ochii cu cerul.

 A zâmbit: e singurul care i-a spus asta, la fel cum și ea a anticipat ideea mașinăriei de pe perete. Și-a îndreptat privirea din nou spre geam, sorbind licoarea aromată și zâmbind visător. Vocea și chipul arhitectorului îi stăruiau în minte; s-a gândit că ar trebui să treacă mai des pe aici.

–        Se pare că ziua de astăzi nu e chiar așa de rea…

Anunțuri

…Se potriveşte de minune cu ochii tăi când eşti furioasă!

M-a întrebat de ce sunt supărată şi nu i-am răspuns. M-am ridicat de pe pat. Oricum nu ar înţelege ce mă macină, pentru că e altfel. Vede lumea altfel, simte altfel şi nu îi pasă de o mulţime de lucruri ce sunt importante pentru mine.

***

Am 27 de ani şi cred că viaţa mea s-a cam dus pe apa sâmbetei. Mai am un an şi îmi dau masteratul în jurnalism. Opt ani din viaţa mea daţi pe învăţătură, cu un servici prost plătit dar care îmi este drag. Am o rubrică a mea la televiziunea din oraşul nostru, X, unde discut cu oameni interesanţi pe orice temă. Un talk-show, dacă vreţi, însă nu unul foarte vizionat, pentru că… în fine, să-i zicem că eu sunt cea care decide ce invitat va veni şi ce subiect vom aborda. Nu discut despre violenţă, război, alcool, droguri, sex şi din acest motiv emisiunea mea o vizionează doar o anumită categorie de oameni. Dar până la urmă, pentru mine nu contează câţi se uită la televizor miercurea şi sâmbăta la orele 19:30. Pentru mine contează oamenii pe care îi întâlnesc şi care sunt capabili să întreţină o discuţie inteligentă.

M-am mutat în X acum vreo 9 ani, când abia terminasem liceul şi, adolescentă nebunatică cum eram, dornică de aventuri, am plecat de acasă. Însă nu totul este aşa simplu cum pare. Am plecat pentru că am avut un an urât în liceu. Tocmai atunci am început să observ şi latura urâtă a unei astfel de instituţii, am auzit mai multe lucruri despre mine care se discutau după spatele meu, m-am stresat foarte mult cu bacul… Ştiu că aşa se simte orice licean, descoperă la sfârşit neajunsuri, cuvinte grele, redescoperă frustrări. Dar am fost slabă, nu m-am concentrat foarte bine la bac şi am avut o medie destul de mică. Visul părinţilor mei de a mă vedea la drept sau medicină s-au spulberat, ceea ce a fost un alt lucru ce m-a îndemnat să plec. Spre sfârşitul verii mi-am găsit o slujbă de chelneriţă în oraşul X şi într-o zi melancolică de septembrie am plecat. Nu am mai fost acasă de ani buni…

Primul an a fost dificil, chiria, slujba, oamenii din jur, dar… m-am descurcat, cumva. Nu sunt prima care pleacă şi nu ultima care descoperă toate greutăţile vieţii de una singură, fără sprijinul cuiva. Părinţii mei au refuzat să mai vorbească cu mine, mai ales că au apărut nişte probleme grave în familia surorii mele mai mari, aşa că nu au mai avut timp să-şi mai bată capul şi de mine. Acum ajung la concluzia că de fapt am fost doar un copil nedorit, care a crescut în umbra surorii ei, acum un chirurg de renume, solicitat în toată ţara şi în afara ei. Eu, pentru ei, am fost un experiment eşuat.

Din copilărie mi-au plăcut trei lucruri: oamenii, literatura şi muzica clasică. Chopin – Etude in G-flat major a fost şi rămâne melodia mea preferată. Cu timpul, am descoperit că-mi place să creez imagini în cuvinte. În gimnaziu aveam un caiet unde descriam cerul, vântul, şcoala, iarna… îl mai am şi acum, şi mi se pare atât de naiv şi imperfect dar totodată, sunt eu acolo, sentimentele mele, tinereţea mea. Îl păstrez în noptieră.

În liceu m-am înscris la revista şcolii sub un pseudonim. Nimeni nu ştia cine scria sub numele de Sophie- Eliza Sebastian, nici profesorul coordonator. Ce noroc de internet, unde-ţi poţi păstra anonimitatea! Oricum, nu cred că cineva îmi citea eseurile, erau foarte zaharisite şi în plus, tineretul de atunci nu mai citea. Dar mie nu-mi păsa, pentru că făceam ceva ce-mi plăcea şi pe parcursul timpului am observat că mă schimb. Păstrez arhiva tuturor lucrărilor mele în sertar, şi mă miră faptul că el încă nu le-a găsit. Dar cred că ar râde, pentru că mi-a yis odată că literatura e ceva ce i se pare o pierdere de timp. M-a jignit, dar eram prea oarbă din vina sentimentelor de atunci şi am trecut cu vederea…

Ne-am întâlnit pe stradă, într-o zi de noiembrie când ploua cu găleata. Veneam din studiou, unde pe atunci eram redactor şi nu apăream încă la televizor. Aveam o umbrelă mare, neagră şi un palton gri, pe care abia îl cumpărasem. Ţin minte că am urcat în tramvaiul 13 şi că am rugat un domn din faţa mea să-mi composteze biletul. S-a uitat foarte ciudat la mine…

L-am întâlnit din nou o săptămână mai târziu, în studiou. Se pare că era un profesor de chimie sau anatomie de la facultatea de medicină din oraş. Mi s-a părut destul de diferit de la ultima noastră întâlnire: ceva mai sobru, mai matur parcă. Mi-au plăcut ochelarii lui şi părul strâns în coadă. Nu puteam să-mi dau seama dacă are 20 sau 40 de ani, era foarte tânăr şi melancolic în acelaşi timp. Îl trăda doar aerul acela de om obosit şi trist. A fost invitat la o emisiune, şi l-am servit cu o cafea cât aştepta să fie chemat. Am vorbit mult atunci, şi mă cam stânjenea privirea lui visătoare. Mă speriau puţin ochii lui căprui…

***

M-am ridicat de pe pat şi m-am dus să fac un duş. M-a enervat, a câta oară. Era o dimineaţă splendidă şi i-am propus să ieşim spre seară în parc, pentru că a nins pentru prima dată în iarna aceasta. A zis că nu are timp şi că trebuie să plece în curând, că are nu ştiu ce treburi… şi de ce nu-mi spune niciodată ce planuri are, de ce îmi zice totul în ultima clipă? Mă face să mă simt prost…

Am dat drumul la apă. Era caldă, dar cred că eu eram mult mai fierbinte. Sunt momente când pur şi simplu îl urăsc, şi acum era unul din momentele acelea. Mi-am amintit pe loc tot ce nu-mi place în el, toate jignirile lui, pe care el le numeşte glume, toate cuvintele lui pe care le aruncă, fără ca să-şi dea seama că mă răneşte.

Uneori cred că e un egoist, că de fapt nu-i pasă de sufletul meu, că-i place doar pielea mea fină, carnea moale, parfumul de femeie… Deseori pleacă mai devreme, fără să-mi zică un bună dimineaţa şi vine târziu, fără ca să mă întrebe cum a trecut ziua mea. Mă sună foarte rar în timpul zilei, şi deseori am impresia că îl sâcâi şi că ar trebui să tac mai des şi să nu-i vorbesc, dar… dragostea e un lucru oribil, pentru că iubeşti pe cineva fără să înţelegi ce ai găsit în acest om plin de defecte.

Nu-mi dăruieşte flori, nu mă învită la cinema, nu mi-a făcut cunoştinţă cu părinţii lui. Am impresia că îi este jenă şi că îi este ruşine de mine şi de relaţia noastră, dar procedând aşa mă răneşte! Astăzi, spre exemplu, am vrut să mergem la un concert de muzică clasică, dar mi-a zis că are alte planuri. Alte planuri în care eu nu apar. Şi doar e duminică, ziua lui liberă. Am vrut să stăm mai mult împreună…

Sunt destul de impulsivă, şi atunci când simt că pot răbufni din clipă în clipă prefer să plec. Să mă calmez, să îmi vărs nervii şi frustrările în scris sau să fac orice altceva de una singură, ca să mă detaşez. După revin la normal, dar din păcate am o memorie bună la astfel de lucruri şi data următoare când se întâmplă ceva similar îmi amintesc de absolut tot şi astfel reintru în acel cerc vicios. Nu am ce-i face…

În dormitor miroase a cafea şi praf de cretă. Şi el lipseşte. Cred că voi merge singură la concert şi încep să-mi caut hainele potrivite, tocurile, bijuteriile… şi aici mă uimeşte ceea ce văd pe noptieră…

… Draga mea Sophie, ce scumpă eşti! Sper că ţi-a trecut criza ta de oftică şi că o să-ţi placă cadoul. Am ales crinii pentru că sunt minunaţi şi ţi se potrivesc, şi ciocolata, pentru că e la fel de amară şi delicioasă, aşa ca tine. Şi sper să-ţi placă ceea ce vei găsi în cutie. Ne vedem la şase în oraş, să luăm masa împreună? Concertul începe la opt, aşa că reuşim să ne plimbăm şi prin parcul nostru…ce zici?

Şi totuşi, dragostea e un lucru oribil, pentru că iubeşti pe cineva fără să înţelegi ce ai găsit în acest om plin de defecte. Dar la şase voi fi în oraş. Şi voi purta eşarfa mov pe care mi-a dăruit-o.

Se potriveşte de minune cu ochii tăi când eşti furioasă!”

„…Culorile alergau,
În vânt se certau
Faţa toată-ţi lumina
Cu albul de var,
Mov şi verde zboară cald
Pe chipul tău drag,
Eşarfă în dar…
”.


Draga mea Sophie, ce scumpă eşti…

E frumoasă pentru că e femeie.

Astăzi a nins. A nins puţin de tot, dar au nimerit câţiva fulgi şi în camera noastră unde miroase a cafea şi praf de cretă. Am aruncat-o pe jos, pentru că m-am plictisit de desenat pe tablă. Prefer o foaie şi un creion, sau mai bine, un peisaj montan în geamul meu. Dar oraşul nu seamănă nicidecum a munte, aşa că urmăresc sunetul apei ce se prelinge pe corpul ei…

Am întâlnit-o demult, într-o zi posomorâtă de toamnă. Tot ce-mi aminteşte de acea întâlnire e fiinţa ei, iar locul e demult pierdut în trecut. Se ascundea sub o umbrelă, ca mulţi alţii pe bulevard. O umbrelă simplă, neagră, plină de picături de ploaie ce se rostogoleau pe material şi cădeau la picioarele ei. M-a mirat felul în care era îmbrăcată: Un palton gri, cizme de culoarea nisipului şi o eşarfă verde. Prea verde pentru ziua aceea, când totul în jur prevestea un noiembrie mohorât şi friguros. Verdele  acela m-a intrigat, oarecum. Mă gândisem dacă l-a asortat cu ceva. Şi totuşi, eşarfa ei avea o culoare ţipătoare.

S-a oprit în staţie, dar nu a găsit niciun loc unde ar putea să-şi strângă umbrela. Era prea multă lume ce se ascundea de ploaie. Nu îi vedeam faţa, dar m-a intrigat. Mă intrigau picioarele ei lungi, înheietura mâinii care ţinea umbrela, părul de un castaniu bogat cu nuanţe ruginii, abia vizibile, ascunzându-se undeva la nivlul taliei şi în primul rând, eşarfa. Mi-a amintit pe loc de o melodie ce-mi plăcea în tinereţe, când eram un bărbat abia în devenire, student sărac şi plin de vise romanţioase. Cred că a mai rămas ceva de atunci, poate doar melancolia pe care o resimt de fiecare dată când aud o melodie mai veche.

Tramvaiul m-a trezit din visare. 13, aceeaşi rablă din tinereţea mea. Încă un lucru ce-mi aminteşte de anii de demult. Ca de obicei, s-a oprit ceva mai departe de staţie. Îmbulzeală, cineva a coborât şi m-a înjurat, un băieţandru m-a împins şi a ocupat loul meu preferat. Da, cred că la cei 3* de ani ai mei arăt a student bătrân, pe care nu-l bagă nimeni în seamă. Nici ochelarii nu mă ajută să arăt mai sobru… Nu am ce-i face.

Mi-am compostat biletul şi am simţit un parfum plăcut în spatele meu. Eram sigur că e… domnişoara cu eşarfa verde. Deşi purta tocuri, era ceva mai scundă decât mine. M-a întrebat daca pot să îi compostez şi ei biletul, şi abia atunci am observat verdele eşarfei în ochii ei. Mă priveau  o pereche de ochi de felină, de un verde închis, mândri şi trişti în acelaşi timp. I-am compostat biletul şi mi-a zâmbit.

                                                                                 ***

Astăzi a nins. A nins puţin de tot, dar frigul din acel noiembrie se resimte în camera noastră. Apa ce curge în baie mă pune pe gânduri. Dacă aş fi pictor, aş imortaliza frumuseţea ei în culori. Dacă aş fi fotograf, aş eterniza imaginea ei pe hârtie lucioasă ce i-ar sublinia şi mai mult părul castaniu. Dacă aş fi scriitor, i-aş dedica un roman. În ascunzătoarea noastră imaginea ei diferă de cea în care merge pe bulevardul plin de oameni gri, ascunşi sub umbrele şi ea, o pată de verde în acea toamnă târzie…  Dar nu cred că aş fi în stare să descriu vreodată imaginea pe care o văd acum, albă, suplă, curbată, ascunsă în apa caldă ce îi mângâie pielea. Aici e altfel, e a mea. În fiecare colţişor din casă îi simt respiraţia pe umărul meu, îi simt mâinile mici pe faţa mea, îi simt bătaia inimii în miezul nopţii. Îi simt căldura în fiecare ceaşcă de cafea. Îi simt prospeţimea pe pernă. Îi simt parfumul în dormitor şi zâmbetul în bibliotecă. Îi simt existenţa în viaţa mea. Îi simt ochii privindu-mă din eşarfa ei verde. Stă pe noptieră, alături de câteva bijuterii şi parfumul ei de atunci. Are mai multe, dar asta e preferata ei, o poartă aproape tot timpul când ieşim împreună în oraş. Dar astăzi va fi ceva diferit. Ceva diferit, pentru că mi-a sunat telefonul când a închis uşa după ea.

Am cumpărat un buchet de crini şi i-a adus curierul. Mi-a întins florile şi o cutie mică, argintie, legată cu o panglică verde. Le-am pus pe noptieră, alături de eşarfa ei. Din dulap am luat o cutie cu ciocolată neagră, preferata ei, şi o scrisoare. Le-am aranjat pe toate pe noptieră, mi-am stins ţiagara şi am plecat.

În casă e cald, miroase a cafea şi a iarnă abia începută. Am ieşit să-mi cumpăr nişte foi. Când va ieşi din duş mă va căuta, dar nu-i voi răspunde. Va intra în dormitor şi va vedea ce cadou i-am pregătit. Va zâmbi şi îmi va citi scrisoarea. Şi după, va zâmbi din nou. Cred că va fi un pic furioasă, pentru că nu-i trece aşa uşor. Dar nu am ce-i face, o tachinez pentru că e minunată şi atunci când îi sar scântei din ochi. Sunt cam sadic…

Culorile alergau,
În vânt se certau
Faţa toată-ţi lumina
Cu albul de var,
Mov şi verde zboară cald
Pe chipul tău drag,
Eşarfă în dar…


%d blogeri au apreciat asta: