Tag Archives: dăruire

Epistolă de Nicol Codreanu

Ţi-am crescut un copac
în mijlocul unor sentimente
pe care mă străduisem să le pierd.
Ţi-am crescut o pajişte verde
în spaţiul dintre ce-am lăsat ieri
şi ce-am construit pentru mai târziu.
Ţi-am crescut un munte, iubite,
şi astfel am înteles, tardiv,
de ce Sisif se încăpăţâna să-l urce.
AmintireŢi-am crescut un copac
ale cărui rădăcini vor parcurge singure
distanţa până la nemurirea ta.
Ţi-am crescut o pajişte verde
în care să-ţi înfloreşti, după plac,
trandafirii negri sau albi.
Ţi-am crescut un munte, iubite,
nici nu ştiam că vidul din mine
permite atâta veşnicie.

Reclame

Romanţă policromă de Ion Minulescu

Nu-i cer nimic…

Şi totuşi, dacă-ar vrea –

O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! –

Ar face dintr-un lac o Marmara,

Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.

Nu-i cer nimic…

Dar dacă-ar fi să-i cer

Ce-aş vrea să am şi ce-ar putea să-mi dea

Aş picura-ntr-o cupă cu eter

Morfină

Şi i-aş cere-apoi aşa:

Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,

Dă-mi calmul blond al soarelui polar,

Dă-mi primul crepuscul pe Golgota

Şi primul armistiţiu planetar.

Dă-mi paradoxul frumuseţii tale,

Dă-mi proorocirea viselor rebele,

Dă-mi resemnarea strofelor banale

Şi controversa versurilor mele.

Dă-mi A.B.C al vieţii subterane,

Dă-mi simfonia flautelor mute,

Dă-mi tălmăcirea buzelor profane

Şi rebusul icoanelor tăcute.

Dă-mi preţul primei victime-a femeii,

Dă-mi simbolul opalului şi-agatei,

Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii

Şi tusea-n fa minor a Traviatei.

Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,

Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,

Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă

Şi comicul funebrului convoi.

Dă-mi tot ce-n prima clipă risipeşti,

Şi tot ce-n clipa ultimă aduni.

Dă-mi fastul siluetelor regeşti

Şi perspectiva casei de nebuni…

Nu-i cer nimic.

Şi totuşi dacă-ar vrea –

O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă!-

Ar face dintr-un lac o Marmara

Şi dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.


Colţ de pereţi albi

Era ea, un mic univers închis între patru pereţi asurzitor de albi şi dureros de tăcuţi.Ura Liniştea şi Tăcerea din jurul ei, gândul evadării o scălda în speranţe şi aştepta cu nerăbdare ziua în care va putea sfărâma pereţii albi din juru-i,va evada şi va descoperi lumea la care aspiră de prea mult timp.Avea impresia că cineva o aşteaptă acolo, dincolo de pereţii albi.Credea că fărâma de adevăr ce-i scăpa printre degete o va încălzi toată viaţa.

Liniştea se întrista,şoptindu-i că e mai bine să stea aici,între aceşti pereţi,să doarmă etern,visând acelaşi dulce vis de frumuseţe împânzită în suflet,mii şi mii de fire albe,străvezii…Tăcerea i-a promis păsări albastre şi fluturi himerici,gânduri despre nemărginirea eternităţii şi lacrimi picurânde în van, însă ea a asurzit complet şi iremediabil. Într-o zi a muşcat flămând din cătuşe,sfărâmând ultima încercare a Liniştii de a o ţine în braţele ei.A elibirat privirea ochilor verzi,veşnic trişti şi melancolici, a risipit praful din gene şi a zâmbit nesigur unui univers necunoscut de ea.Şi-a întins braţele spre un nou infinit de idei şi gânduri,încercând să cuprindă cu noutatea ei tot ce vedea în jur.A rămas un timp aşa,nemişcată,neînţelegând tăcerea străină ei ce s-a lăsat peste ea.Nedumerirea a aruncat-o în lumea pe care a vrut să o cunoască, parcă ajutând-o să se dezmeticească.Liniştea a oftat adânc, ascunzându-şi lacrimile.Tăcerea a tăcut.Ştiau că nu  trebuia să-i permită să evadeze,şi totuşi!

…O apăsa umbra colţului pierdut de perete alb şi vis etern.Simţea o năruire, o dezamăgire profundă în lumea pe care o dorea, o aromă de silă şi dezgust faţă de spaţiul ermetic în care se afla acum.Toată răceala aceste lumi visate durea atât de groaznic! Nisipul îi curgea din păr.Niciodată nu ar fi crezut că dezamăgirea e o licoare atât de amară,că de fapt pereţii albi erau străjerii ei şi că Liniştea o iubea mai mult decât atenţia exagerată.Carne crudă,fragedă,nimic mai mult,asta era.

Şi-a despletit visurile,a înaintat în infinitul neantului abrupt şi  s-a dăruit Tăcerii şi Liniştii.De data aceasta,pentru totdeauna.


Prietenia vs Iubirea

Posibil că, pentru prima dată în viaţa mea am înţeles cât de importantă este prietenia. Până acum toate aceste fraze pompoase şi zaharisite mi se păreau atăt de stupide, dar gândindu-mă un pic mai mult, mi-am dat seama că greşesc.

Să începem de la un capăt la firului… pentru început, prietenia este cel mai valoros lucru în lumea în care existăm. Mai valoros decât dragostea, aş zice, deoarece este singura alinare după o pierdere. Doar un prieten te poate ajuta să ieşi dintr-o depresie, o dezamăgire sau un eşec amoros. Doar un prieten îţi poate arăta adevărul, pentru că  lui chiar îi pasă de tine, pentru că îţi este prieten fără niciun gând ascuns, şi nu e numai un status pe facebook sau mai ştiu eu ce prostie, e prietenul tău pentru că te iubeşte pentru simplul fapt că eşti ceea ce eşti, pentru că îţi cunoaşte slăbiciunile, pentru că tot timpul îşi va oferi umărul ca să plângi sau va încerca să te facă mai fericit. Şi nu e dragostea sentimentul care contează cel mai mult. E doar un mit pentru cei cărora le plac poveştile cu înălţări bruşte şi căderi dureroase. Prietenia contează cel mai mult. Iar cearta cu un prieten doare mai tare decât cu un potenţial iubit, pentru că iubiţi sau iubitele găseşti câtă iarbă e pe pâmănt,  iar un prieten adevărat – mai greu. Pentru că dragostea este un sentiment atât de fragil, se sparge în  mii de amintiri şi lacrimi într-o clipă, iar prietenia e mult mai stabilă, permite o ceartă spontană şi de scurtă durată. Permite cuvinte urâte, dureroase, care se evaporă atunci când te împaci. Iubirea lasă urme vizibile, iar fiecare moment legat de ea îţi cauzează durere. Chiar şi acea melodie care vă plăcea la amândoi, auzită  după despărţire  îţi provoacă amintiri triste sau cel puţin neplăcute. Poate nu observi, dar umbra de tristeţe se reflectă în expresia feţei tale, pentru o singură clipă.

Iubirea e schimbătoare. Azi ai iubit pe unul, mâine v-aţi despărţit şi peste un timp te-ai îndrăgostit din nou. Încerci să-ţi vindeci rănile precedente, cauzând altele noi? Prietenia, odată legată şi trecută prin timp, apă, foc şi prejudecăţi  persistă foarte mult timp, poate ţine o viaţă. Asta doar în cazul în care nu apare trădarea. În dragoste apare nu numai trădarea, ci şi dezamăgirea, care e destul de traumatizantă pentru firele sensibile. Nu că nu ar apărea şi într-o prietenie, dar în dragoste observi dezamăgirea mult mai bine.

Iubirea e un talent înăscut pentru unii şi un blestem pentru alţii. Iubeşti pe unul, eşti iubită de altul şi ignorată de primul. Sau pur şi simplu eşti o zvăpăiată şi o indecisă, zburând din floare în floare ca să cauţi nectarul mult dorit. Sau poate că te-ai fript rău odată şi nu mai vrei să încerci  din nou aceeaşi experienţă. Cu alte cuvinte, dragostea nu este făcută pentru toţi şi nu toţi sunt făcuţi pentru dragoste.

Şi prietenia? Prietenia e un lucru mai uşor, mai accesibil. Pentru început, omul este o fiinţă care are nevoie de socializare. Fiecare îşi are grupul de amici sau cunoştinţe, însă unele persoane sunt mai apropiate, deţin acel statut de prieten. Şi chiar dacă omul le are sau nu cu dragostea, oricum face parte dintr-un grup de  prieteni şi este capabil să întreţină acest fel de relaţie. Deci, prietenia, accesibilă pentru toţi, „afectând” pe fiecare fără excepţii.

O viaţă poţi trăi fără ă iubeşti. O viaţă tristă, ştearsă, char dacă ai prieteni. O viaţă poţi trăi fără să ai prieteni, dar atunci cum vei fi înţles şi iubit de ceialţi? O viaţă poţi trăi şi avea parte de prieteni şi de iubire adevărată, pură, sinceră, fără înşelăciune, dar nu toţi au parte de asta.

***

Până la urmă, care dintre aceste două iese învingătoareprietenia sau iubirea ?


%d blogeri au apreciat asta: