Tag Archives: carti

Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (I) – Meduzinii

tumblr_mp01t7mmh71qhttpto2_500Caylus, un grifonid aflat în amurgul zilelor sale, își îndreptă ochelarii pe nas, ridică tomul vechi pe genunchi și începu să-l răsfoiască. În tăcerea nopții calde, cu un cer senin, pictat neglijent cu stele, micii grifonizi și elfizi, de vârste diferite, dar neastâmpărați și curioși în egală măsură, se uitau cu toții la maestru, așteptând ca acesta să înceapă lectura înainte de culcare, devenită o tradiție. Tomul ce-l ținea pe genunchi avea copertele roase, stacojii cândva, iar foile nenumărate ce formau volumul greoi erau îngălbenite, o parte arse de fum, altele roase de șoareci, dar cele mai multe îmbibate cu praf. Nimeni, în afara marelui maestru, nu cunoștea limba în care era scrisă cartea; câțiva copii mai neastâmpărați au deschis tomul în clipele de neatenție a grifonidului, căci acesta ținea la carte mai mult ca la orice, dar nici elfizii, nici grifonizii nu au reușit să descifreze măcar un cuvânt.

Bătrânul, cu pielea de culoarea piersicii prăfuite, de atâția ani, griji de conducător de sat și de câteva războaie majore, se opri exact la începutul tomului, lucru ce stârni o larmă în cercul de copii; niciodată, niciodată povestea de seară nu a început de la primele file. Odată ce liniștea pogorî peste grupul de copii, Caylus, cu vocea răgușită, dar fermă, se adresă perechilor de ochi ce-l priveau atent:

 – Astăzi vă voi citi despre cele cinci zeități ale celor cinci popoare; cred că timpul e tocmai potrivit. Voi începe cu începutul.

Maestrul se gândi câteva clipe, uitându-se în gol, apoi își aținti privirea spre pagină, găsi rândul potrivit și începu să citească:

” În cele cinci cloțuri ale lumii vântul zbiară de la începutul vieții; s-au scurs anii, veacurile, Pământul și-a schimbat forma, culoarea, respirația. Au apărut primele frunze, primele animale, primele creaturi capabile să comunice între ele, primele așezări. Nimeni nu știe când s-a întâmplat, dar cu mult înaintea vieții, pe Pământ, în cele cinci colțuri, sălășuia un zeu, fiecare culegând stropii de vânt, de ploaie, de lumină, construind viața, fără însă a-și vizita vecinul, fără a interacționa cu el, fără a încerca să stabilească vreo legătură. Fiecare zeu își dorea liniște, singurătate, viață; dar în curând, multe aveau să se schimbe.

tumblr_mo2u0t7hkG1qhttpto4_500Diphda, a cărei viață provenea din apă, stăpânea pământurile reci, întunecoase, pe care umbrele își construiseră case; se spune că de pe pământurile acestei zeități provin umbrele întunecate, dar lipsite de energie malefică. Diphda era pe jumătate meduză, pe jumătate ființă hominidă. Avea pielea albastră, ochii verzi, iar părul ei, lung și alunecos, semăna a un mănunchi de alge. De la brâu în jos, Diphda nu avea picioare, ci o ”fustă” de un roz-transparent, de care se desprindeau numeroase ”piciorușe”, folosite la mers. De aceea, Diphda rareori ieșea din apele tulburi ce-i împânzeau pământul; deși era o zeitate căreia îi plăcea apa, Diphda crease Viața pe Pământ, pe acele fâșii mlăștinoase printre apele tulburi ale regatului său. Viața zeiței au fost niște creaturi înalte, tăcute, dar asemănătoare ei. Și-a numit poporul meduzini, ai căror piele albastră, ochi verzi și capacitate de a respira sub apă reprezentau moștenirea ei. Diphda își iubea poporul, dar nu interacționa prea des cu el. Lăsând creaturile cu două picioare pe sol, zeitatea se adâncea sub apă, acolo unde nu putea fi deranjată. Pe lângă caracteristicile sale fizice, Diphda le dărui necesitatea de a acumula informații, astfel încât meduzinii se axau pe a construi școli, pe a educa poporul, iar bibliotecile și arhivele acestui oraș al mlaștinilor erau imense, pline de înțelepciune”.

Maestrul se opri și se uită, îngândurat, spre cer. O stea tocmai trecuse prin atmosferă, arzând cu foc roșu, lăsând o dâră de fum în urma sa. Un copil îl întrebă:

– Ce s-a întâmplat cu Diphda și cu poporul ei? Nu am văzut niciodată un meduzin…

Caylus îl privi pe copil, apoi pe vecinul său.

– Ai avea o șansă foarte mică să-i vezi, căci meduzinii erau un popor timid. Deși le plăcea învățătura, rareori părăseau țara lor, tărâmul întunecat, plin de ape tulburi și soluri umede. Dar astăzi, și nici acum o sută, o mie de ani nu ai avea șansa să întâlnești un meduzin; existența lor este atestată doar de cărți, groase ca aceasta – și mângâie cu grijă coperta tomului. Poporul Diphdei a pierit cu mult timp în urmă, fiind nimicit de războiul cu serenizii. În urma lor, a rămas un imens cimitir, iar bibliotecile și arhivele, aceste altare ale înțelepciunii, fură prădate și nimicite de poporul asupritor; intrarea spre regatul rece și tăcut ale copiilor Diphdei este demult pierdută; sau poate doar ascunsă de serenizi.

– Și Diphda?

– Nicăieri nu scrie de ce zeița nu și-a apărat poporul; sau poate că a încercat, dar zeul serenizilor a fost mai puternic. Nu vom afla niciodată.

Urmă o pauză de tăcere, timp în care grifonidul își aprinse o țigară. Copiii începură să vorbească între ei. Țigara se termină, iar maestrul își reluă povestea.

Sursă imagini: tumblr, autori neidentificați.
Anunțuri

Biblioteca nevăzută

Pierzând timpul pe net, am dat de acest site – și mi se pare o idee extraordinară! Dacă sunteți din Brașov, aveți ocazia să vizitați Bibliteca Nevăzută 🙂

Personal, am câteva cărți pe care le-aș lăsa prin oraș. Dacă mai este cineva care ar vrea să mi se alăture în Iași (sau în Chișinău), adresa mea de mail o găsiți la ”despre”.


Seară în compania visărilor preferate

…A zis să vin şi să scriu ceva frumos. Să scriu ce? Să pictez o seară ploioasă de martie, una ce seamănă leit cu noiembrie, doar că e mai caldă? Un lung şir de melodii preferate în urechi,  mirosul de portocală şi aroma ameţitoare de ciocolată caldă. Şi o carte bună în mâni, o seară perfectă pentru cineva mai retras. Şi ceaţa deasă, ca o pânză de păianjen întinsă pe tot oraşul; are ceva mistic,  ceaţa în natura udă de zăpadă topită…

Şi visările, lungile visări printre rândurile unui roman, visări inocente sau mai puţin. Azi au fost zilele parfumate de floare de cireş în mai. Flori de cireş, preluate de vânt într-un uşor delir contagios, un balet al petalelor cu faţa, părul, trupul, fiinţa ta…o inexplicabilă melancolie presărată cu fericire. Şi un zâmbet necunoscut, magic, îmbietor. Şi un posesor al acestuia, un om total diferit, enigmatic şi aproape transparent.

Sau florile într-o câmpie de iunie, aprinsă în culori ascunse într-un verde intens. Zumzăit enervant de albine şi câte o intervenţie a bondarilor. Şi mirosul cu efect de turmentare al pământului, a ierbii şi a florilor într-un buchet de vânt. O eternă contemplare a cerului,  simţind cu sufletul iarba şi frăgezimea ei, cu obrazul. Nenumăratele clipe de lene supremă şi somnolenţă pe malul câmpiei înecate în parfum exagerat de dulce, uscat şi fierbinte. Şi nisipul încins sub tălpile goale,  în drum spre cotidian…

O noapte înstelată de august,  melancolie întrevăzută printre degete în stelele palide, depărtându-se până vara viitoare. Luna însângerată pe un cer indigo-violet,  căldură năbuşitoare şi lungile cenfesiuni la lumina rugului, în doi, cu o pătură aruncată neglijent pe umeri, cu intenţia de a încălzi;  şi tot umărul lui e acela care te apropie, te încălzeşte şi te face fericit ca niciodată. Şi îţi vine să adormi aşa, cu frigul în jurul tău,  ştiind că nu trebuie să-ţi fie frică de nimic şi frigul nu-şi va spune cuvântul în noaptea aceasta…

Şi scrânciobul vechi,  scârţâind în noapte într-un parc îndepărtat, acolo unde ţi-ai lăsat copilăria şi lătratul unui câine întârziat, atât de nostalgic şi rătăcit în întuneric…vrei să te reîntorci, dar ştii prea bine că e imposibil  şi îţi rămâne doar să te bucuri de ce a fost,  să mai lăcrimezi câteodată,  să râzi de-a nebuniei,  fără nici un rost,  să atragi priviri sfidătoare şi să continui să zâmbeşti tuturor clipelor care te-au maturizat, te-au făcut să fii fericită, te-au rănit, te-au făcut să simţi viaţa, adevărata viaţă…

Şi să laşi cartea cu visări,  să pui cojile de portocală într-o vază cu multe altele,  să-ţi termini ciocolata şi să ascunzi cartea cu visări pentru altă dată,  când vei mai simţi aerul jilav al zilei  îmbibat cu amintiri şi fire de visări ce abia aşteaptă să le împleteşti în coperta cărţii tale preferate…


She is…

She is…

She is…? Aşa  se numeşte rândul pe care l-a început acum jumătate de oră.Privirea îi rătăceşte din nou pe pereţii imaculat de plictisitori, cercetând fiecare centimetru de straturi multiple de var, pereţi atât de cunoscuţi şi atât de obositori.Caută ceva, dar nici ea nu ştie ce, are de scris un she is de o jumătate de viaţă, dar tot nu găseşte cuvintele potrivite.Şi nu pentru că nu ştie cuvinte, nu pentru că nu simte, nu pentru că nu vrea să-i scrie gândul, ci pentru că ea nu ştie ce she is!

Cine e ea?Cine e fata care stă la birou, atât de tărziu, cufundată în tăcerea camerei şi a mirosului de cafea,lăsat în urma oamenilor care au plecat demult…Doar ea, oraşul în noapte, liniştea covârşitoare şi lumina de la birou. Şi cafeaua.Cafeaua pe care nu o bea,dar îi soarbe aroma, simţind-o ca pe un parfum al vieţii ei.Totul a început acum un veac, cu o ceaşcă de cafea…

Deci, she is.She is…nu,nu merge aşa.Chiar dacă claxonează o maşină în strada târzie şi se aude muzica din cafeneaua de alături, căldură năbuşitoare de vară din geamul deschis şi stele palide, eclipsate de luminile oraşului.Ea nu ştie ce să scrie mai departe.Trei puncte, fixate în negru, după care mai urmează o infinitate de puncte,fără a forma un cerc,conform matematicii…şi totuşi invizibile.Dacă s-ar preface în cuvinte!Cuvinte care ar descoperi sensul acestul she is,ca să poată pleca şi ea acasă, să arunce, încă de la uşă, pantofii cu toc înalt şi să se ascundă în fotoliul din bibliotecă, devorând un nou capitol din cărţile lui Sebastian…şi ce-i pasă, că Sebastian nu e un „clasic”? Îi place, şi visează să ajungă la o nouă pagină.Dar nu acum, nu azi şi nici mâine,probabil.Pentru că îşi petrece a câta săptămână la birou, seara târziu, ascultând melodii vechi şi prăfuite, atât de aproape şi atât de melancolice…ca şi prima ceaşcă de cafea…dar nu,nu acum.Acum trebuie să se concentreze şi să continue ceea ce a început.Să le dea o oarecare formă acelor două „she is” şi să scrie măcar o propoziţie.Măcar un cuvânt,ceva, o continuare a unui gând!

Se enervează din nou şi începe să se plimbe prin oficiu.De obicei, ziua nu ţi-ai da seama cât de mare e această încăpere.Şi totuşi,acum este doar ea aici, ea şi vara, şi cafeaua, şi foaia albă, şi amintirile ei, şi melodiile de afară, şi stelele palide, şi ceaşca de cafea…stop,iar la ea a ajuns.Iar la o ceaşcă de amintiri.

…Era o zi de primăvară,o primăvară pe care a ura pentru că nu i-a adus căldura în suflet.Îşi bea cafeaua în localul ei preferat, ascunsă într-un fotoliu bej şi se gândea  la tezele ce urmau să o îgroape definitiv în iarna din interiorul ei.Primăvară, plină de flori şi mâni ţinându-se tandru, în comparaţie cu inima ei îngheţată…

A trezit-o din visare un trandafir.Urăşte trandafirii, sunt atât de banali şi nesinceri!Şi plus la toate, înţeapă…trandafir, oferit cu un zâmbet din partea chelnerului.Nu a răspuns la ochii ei întrebători, doar i-a înmânat un bileţel.Bileţel cu un singur „she is…” enervant.Care a afectat-o.A afectat-o din plictiseală mai mult, dar poate  şi pentru că…

Pentru că?…

Nu,nici astăzi nu va ieşi nimic bun.Cuvintele sunt egoiste şi se ascund de ea.Nu va continua fraza.Nu acum.Şi-a luat servieta şi a stins lumina.A inspirat încă odată mirosul de cafea şi a ieşit.

Până la urmă, she is.. va rămâne o întrebare pentru ea, până când acea parte din „ea” nu va înţelege că, de fapt, she is…


Aş vrea din nou să…

Cât de mult a trecut de când nu i-am mai auzit vocea… de cât timp nu am îmbrăţişat-o şi nu i-am zâmbit, cu un zâmbet aproape identic cu al ei (semănăm atât de mult…)…

Îmi place să ştiu că e acasă acum, cu televizorul deschis şi cu fularul pe care mi-l împleteşte în mână. O enervează şuviţele de păr blond ce-i nimeresc în ochi. Face acelaşi gest, cunoscut de atâţia ani, îşi ascunde şuviţa cu o clamă şi continuă să numere ochiurile pe care le-a omis… nu mi-a plăcut niciodată să împletesc cu andrelele, dar din mâinile ei ies lucruri admirabile. Şi-mi place că ştie ce-mi place mie.Tot timpul când revin acasă îmi pregătește ceva ce-mi plăcea încă  din copilărie. Cât de naivă este bucuria mea de a mânca ceva făcut de ea, după o dietă strictă de cămin… şi apoi să o aud vorbind atât de vesel, gesticulând mult şi râzând copilăreşte. Am impresia că e o prietenă de-a mea, deşi observ  o licărire mult mai matură în ochi. Dar tot pe ea o văd şi mă simt o proiecţie a ei, deşi odată mi s-a spus că „genele lui tata te-au stricat”. A fost amuzant şi totuşi îmi pare bine că suntem aproape identice, sunt fericită  când stăm aşa, împreună, mamă și fiică. Din păcate, aceste mici bucurii au început să capete valoare doar după despărţire. Şi sunt sigură că îi este mult mai greu decât mie. Pentru mine plecarea înseamnă  cunoaștere, pentru ea – tristeţea unei mame văzânu-şi copilul maturizându-se…

Şi mi-i dor, mi-i dor nespus de mult de ea, de acea femeie care acum, cel mai probabil, e în apartamentul în care mi-am petrecut viaţa, cu televizorul undeva în colţ şi împletitura în mână. Sau poate că e o carte, cum îi plăcea ei să îmi citească, mie şi fratelui meu, poezii (de ce nu le mai înghit oare acum?) sau legende, cărţi vechi şi prăfuite, poate… Cine știe de când nu au mai fost deschise, păstrând între file acel miros melancolic care aproape că mă face să plâng.

Tânjesc după copilăria mea fără griji, unde exista ea, în fiecare dimineaţă cu ceaiul aromat pe masă, cu veşnica ei adorare pentru flori (văd și acum vaze pline de toporaşi sau frezii..), cu acel „Trezeşte-te, că e deja şi un sfert!”  – frază atât de enervantă pe atunci, cu întrebarea retorică „Ți-ai făcut temele pe mâine?” şi la fel de retoricul răspuns „Daaaa….” (deşi ştia bine că nici nu mi-am scos caietele din geantă)… Zâmbea, mă înţelegea tot timpul şi nu mă stresa cu diferite fraze care atunci, demult, mi se păreau fără sens. Nu m-a crescut ca pe o alintată sau o copilă fără minte, dar tot timpul îmi permitea să mă prefac a fi una. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu netezită pe cap, însă acum aş sta în braţe la ea, cum se mai întâmpla uneori… Aș vrea să stau pur şi simplu, să nu vorbim nimic…

…Aş vrea să simt din nou  mirosul parfumului ei, neschimbat de atâţia ani, de primăvară şi toporaşi…


%d blogeri au apreciat asta: