Tag Archives: aromă

Parfumul(1985) de Patrick Süskind

parfumul_1_fullsizeRomanul începe într-o piață murdară, într-un Paris al mirosurilor vulgare, înăbușitoare și corupte, la taraba unei femei fără niciun strop de instinct matern, căci aceasta își aruncă noul-născut sub maldărul de mațe de pește, continuând să-și curețe marfa în căldura soarelui dogoritor. Spre nenorocul ei(căci tot astfel a scăpat de celelalte progenituri ale sale), micuțul își permite să scoată un sunet ce o va aduce pe nenorocită la spânzurătoare, iar pe bebeluș, după un drum îndelungat din brațele unei doici în grija unui preot, soarta îl va aduce la casa doamnei Gaillard.

Protagonistul, al cărui nume, Grenouille, s-ar traduce ca ”broască”, crește într-un mediu ostil, în care oamenii din jurul său nu îl observă, iar întâlnindu-i chipul, se feresc din calea lui, lăsând un miros puternic de frică. Grenouille îl simte, pentru că mirosul este singurul simț ce-l ghidează în viață: el simte mirosul Parisului murdar, a oamenilor jegoși, a țăranilor plini de sudoare, a florilor de pe câmp, și un miros ce-l fascinează, ducându-l spre zidul unei case în care locuiește tinerețea cu părul roșu…

Parfumul lui Patrick Süskind este o carte ce m-a fascinat de la prima pagină până la ultimul cuvânt; nu am întâlnit în alte cărți o descriere atât de fidelă a mirosului, și cred că nici ecranizarea nu a fost capabilă să aducă cititorul în atmosfera de mirosuri ademenitoare, puternice, neplăcute sau feerice. Citind alte impresii legate de carte, observ o tendință de a-l transforma pe Grenouille într-un ucigaș fără suflet; pe de altă parte, consider că fără a ține cont de drumul său în viață, ”căpușa” Grenouille voia un singur lucru: voia iubire, ceea ce își dorește orice ființă umană.

Mi-a plăcut foarte mult personajul, sumbru, urât fizic, cum era și Quasimodo, dar cu un suflet și mai urât, lucru ce se trage din singurătate, respingerea oamenilor din jur ce nu au loc pentru el în micile lor comunități. Și așa, iubirea și singurătatea sunt capabile să transforme întunericul în lumină, dar și să ardă poduri și să ucidă tot ce mai rămâne frumos într-un om.

Pe cât de minunată a fost lectura, pe atât de misterioasă este soarta autorului: în prezent, Patrick Süskind locuiește undeva retras de pe scena literară, fără a avea vreo tendință de a păși din nou în lumina reflectoarelor, la fel cum era și Grenouille, închistându-se în mica lui lume, în lumea lui de căpușă…

Reclame

Dragă mamă…

424450_179168988867184_1439560235_nMai sunt două zile până la venirea unei noi ierni în viața ta. Două zile ce pentru tine înseamnă timp scurs; pentru mine, nimic. Un nimic imens, pentru că timpul nu are nicio putere asupra lanțurilor ușoare ce ne leagă.

Am găsit într-o zi o poză veche, în care erai de vârsta mea, poate mai mică. Cu părul bălai, bucălat și lung, lăsat pe spate, ai fost surprinsă într-o clipă de un aparat vechi, a cărui obiectiv până acum stă undeva prin casa bunicii. În poză zâmbeai ca o primăvară, deși în jur era totul alb. Am crezut că fotografia a fost făcută de ziua ta, până când nu am observat un buchețel în mâinile tale.

Am șterpelit fotografia. Ai căutat-o de mai multe ori, dar nu ți-am spus nicio clipă că o aveam ascunsă în jurnal. Buchețelul de flori mă punea pe gânduri. I-am arătat poza bunicii, și mi-a zis că a fost făcută într-o primăvară ciudată, în care a nins foarte târziu, acoperind florile cu zăpadă. Atunci tu ai mers să culegi câteva flori, ca să le pui în filele unei cărți, ca să le găsești  peste ani și ani… și erau toporași.

Astăzi, de fiecare dată când zâmbești, o văd pe fata din poză ce ține un buchețel mic, de toporași. Probabil că fata din poză nu s-a mai maturizat în timp: iarna, un mov viu colorează ferestrele, iar printre perdeluțele albe pătrunde o aromă vie, ce parfumează camera mea: sunt violete, pe care le crești cu atâta drag. De aceea, de ziua ta, în plină iarnă, casa noastră miroase a violete, lăsând frigul și tristețea afară.

Am găsit un parfum ce miroase ca tine. Într-o sticluță fină, de un mov pal, romantic, am găsit un strop din atmosfera de acasă, caldă și plină de zâmbetul tău. Parfumul April violets de la Yardley înfățișează chipul tău, un singur strop conturându-ți linia feței, părul blond, ochii albaștri, zâmbetul cald. Miroase ca tine, a prospețime, iubire și o nuanță amăruie de melancolie. O singură picătură pe încheietura mânii te-ar transforma într-o regină pentru cei din jur, căci pentru mine, ești cea mai frumoasă.

april-violets-parfum

Dragă mamă, îmi plac perdeluțele albe ce ascund violetele de pe geam. Îmi place zâmbetul tău. Îmi place cum emani lumină și un ușor parfum de violete…


She is…

She is…

She is…? Aşa  se numeşte rândul pe care l-a început acum jumătate de oră.Privirea îi rătăceşte din nou pe pereţii imaculat de plictisitori, cercetând fiecare centimetru de straturi multiple de var, pereţi atât de cunoscuţi şi atât de obositori.Caută ceva, dar nici ea nu ştie ce, are de scris un she is de o jumătate de viaţă, dar tot nu găseşte cuvintele potrivite.Şi nu pentru că nu ştie cuvinte, nu pentru că nu simte, nu pentru că nu vrea să-i scrie gândul, ci pentru că ea nu ştie ce she is!

Cine e ea?Cine e fata care stă la birou, atât de tărziu, cufundată în tăcerea camerei şi a mirosului de cafea,lăsat în urma oamenilor care au plecat demult…Doar ea, oraşul în noapte, liniştea covârşitoare şi lumina de la birou. Şi cafeaua.Cafeaua pe care nu o bea,dar îi soarbe aroma, simţind-o ca pe un parfum al vieţii ei.Totul a început acum un veac, cu o ceaşcă de cafea…

Deci, she is.She is…nu,nu merge aşa.Chiar dacă claxonează o maşină în strada târzie şi se aude muzica din cafeneaua de alături, căldură năbuşitoare de vară din geamul deschis şi stele palide, eclipsate de luminile oraşului.Ea nu ştie ce să scrie mai departe.Trei puncte, fixate în negru, după care mai urmează o infinitate de puncte,fără a forma un cerc,conform matematicii…şi totuşi invizibile.Dacă s-ar preface în cuvinte!Cuvinte care ar descoperi sensul acestul she is,ca să poată pleca şi ea acasă, să arunce, încă de la uşă, pantofii cu toc înalt şi să se ascundă în fotoliul din bibliotecă, devorând un nou capitol din cărţile lui Sebastian…şi ce-i pasă, că Sebastian nu e un „clasic”? Îi place, şi visează să ajungă la o nouă pagină.Dar nu acum, nu azi şi nici mâine,probabil.Pentru că îşi petrece a câta săptămână la birou, seara târziu, ascultând melodii vechi şi prăfuite, atât de aproape şi atât de melancolice…ca şi prima ceaşcă de cafea…dar nu,nu acum.Acum trebuie să se concentreze şi să continue ceea ce a început.Să le dea o oarecare formă acelor două „she is” şi să scrie măcar o propoziţie.Măcar un cuvânt,ceva, o continuare a unui gând!

Se enervează din nou şi începe să se plimbe prin oficiu.De obicei, ziua nu ţi-ai da seama cât de mare e această încăpere.Şi totuşi,acum este doar ea aici, ea şi vara, şi cafeaua, şi foaia albă, şi amintirile ei, şi melodiile de afară, şi stelele palide, şi ceaşca de cafea…stop,iar la ea a ajuns.Iar la o ceaşcă de amintiri.

…Era o zi de primăvară,o primăvară pe care a ura pentru că nu i-a adus căldura în suflet.Îşi bea cafeaua în localul ei preferat, ascunsă într-un fotoliu bej şi se gândea  la tezele ce urmau să o îgroape definitiv în iarna din interiorul ei.Primăvară, plină de flori şi mâni ţinându-se tandru, în comparaţie cu inima ei îngheţată…

A trezit-o din visare un trandafir.Urăşte trandafirii, sunt atât de banali şi nesinceri!Şi plus la toate, înţeapă…trandafir, oferit cu un zâmbet din partea chelnerului.Nu a răspuns la ochii ei întrebători, doar i-a înmânat un bileţel.Bileţel cu un singur „she is…” enervant.Care a afectat-o.A afectat-o din plictiseală mai mult, dar poate  şi pentru că…

Pentru că?…

Nu,nici astăzi nu va ieşi nimic bun.Cuvintele sunt egoiste şi se ascund de ea.Nu va continua fraza.Nu acum.Şi-a luat servieta şi a stins lumina.A inspirat încă odată mirosul de cafea şi a ieşit.

Până la urmă, she is.. va rămâne o întrebare pentru ea, până când acea parte din „ea” nu va înţelege că, de fapt, she is…


Portret într-o oglindă

Mă trezii în camera ei, parfumată cu portocale.Nu am fost aici de o veşnicie, dar timpul nu a schimbat nimic aici: acelaşi pat, acelaşi birou, acelaşi geam imens îmbrăcat în draperii şi ea, uitându-se îngândurată în oglindă.Nici nu îşi dă seama , fredonând ceva şi pieptanându-şi părul că mă gândesc la ea.

Parcă o revăd, fata din oglinda de odinioară: atât de pură şi fericită!Uneori mă simt pictor, gândindu-mă la ea.Îmi amintesc prima dată când am întâlnit-o: încep să-i conturez faţa, pornind de la ochii ei – un amestec de ceai verde şi ciocolată amăruie, cufundaţi într-o zbenguială de copil inocent; buzele un pic ţuguiate şi subţiri, muza mea cu buzele de cristal; bărbia, uşor proeminentă; gâtul alb, împodobit cu o aluniţă în partea stângă, lângă claviculă…

Expresie nobilă, mai ales datorită sprâncenelor un pic arcuite, de culoarea castanului copt.În imaginea ei de atunci o văd zâmbind, înconjurată de iarnă, părul fiindui luat ostatic de fulgi, iar ea atât de pură, atât de frumoasă, atât de dragă!…

Cred totuşi că portretul ei,pe care l-am pictat în minte,  nici cel mai renumit geniu al picturii nu ar fi în stare să-l reproducă.Pentru că nu o iubeşte, pe femeia mea cu aromă de portocale şi zâmbetul cu gust de iarnă…


Chocolatta hot classico

Îmi savurez încet ciocolata mea preferată, inundând-o cu melodia din căști. O savurez lent, abia atingând ceașca, sorbind cu mici înghițituri dulceața mea amară. Prea multe amintiri legate de ea ,prea multe. Prea multe zâmbete cu subânțelesuri și sărutări frenetice în acest miros ademenitor. Ce bine că nu se fumează aici. Altfel, concubinajul acestor două vicii ar aduce și mai multă amărăciune în această mică cafenea, unde sunt numai eu, orașul și muzica din urechi. Și nelipsita licoare amară. Caldă, aromată și extrem de dulce. Două pachețele de zahăr, ca de obicei. Și totuși, e atât de amară!

Amestec lent frișca presărată cu sos de ciocolată. Și ea e amară. Amară, ca sărutul lui. Pentru că băuse cafea naturală, fără zahăr. Un sărut ciudat ,cu gust de ciocolată caldă și cafea amară, fără zahăr .Amar, foarte amar, și totuși atât de amețitor! Mai vreau, mai vreau la nesfârșit această amărăciune ce mă scotea din minți! Acest sărut ciudat…

…Dar în fața mea stă doar ceașca și frișca topindu-se în ciocolată, geamul imens, cu sticla palidă, înfășurată în aerul topit al orașului. Vară,+38 °C, ciocolata caldă… m-ar crede o ciudățenie! Și totuși, continui să-mi savurez fierbințeala amară. Și vreau doar să termin ciocolata asta odată până nu-mi dau lacrimile. Ar fi prea amară.

Un mesaj? Ba nu, am uitat că mi-am schimbat melodia la telefon. Ce număr e?

-A… lo?

-Bună… eu sunt.

NU. Nu poți fi tu, TU! De unde ai numărul meu? De ce acum?? dar nu, stai, vocea cât mai calmă, calmă…

-Da.

Tăcere. De ce m-a sunat?

-Unde ești?

-*** Cafe.

-Ok, vin imediat… nu pleca, te rog.

bip bip bip…

Ce?? nu, nu e posibil. Nu avea cum să-și dea seama că…

Apare. Nu l-am văzut de ceva timp. Am impresia că numai eu m-am schimbat. Doar de nu aș începe să plâng de față cu el!

-O cafea naturală, fără zahăr, și un Dunhill negru, vă rog.

Nici preferințele nu și le-a schimbat. Mă privește țintă iar eu vreau doar să mă țin tare. Să nu plâng. Nu acum, nu.

S-a întâmplat ceva?

Sper că nu observă că-mi tremură vocea. Deși mă cunoaște prea bine… drace.

-Nu. Ba da. Ceva ce mă pune pe gânduri. Știu că nu am avut dreptate. Aș putea să mă revanșez cumva? știu că nu te mai întorci, dar…

-Taci. Te implor.

Sunt atât de patetică. Plâng. Nu pot să mă abțin. Lacrimile cad în ciocolată, și cred că e prea mară ca să o mai beau, iar el mă privește și tace. De ce tace? Stai, nu te apropia, nu te atinge de fața mea, nu mă mângâia pe păr, nu îmi săruta ochii, nu îmi zâmbi, nu mă strânge de mâină, nu mă săruta pe obraji, nu te atinge de buzele mele…

Amar, triplu. Lacrimile, mirosul parfumului său îmbibat cu miros de țigară și cafeaua fără zahăr. Amar,și totuși atât de dulce!

Nu știu cum de e aici, nu știu cum de stă alături de mine, nu știu cât e ceasul, nu știu de câte ori m-a sărutat și nu știu cât timp stau în brațele lui. Îmi zâmbește și mă mângâie pe păr.

-Acum totul va fi bine, îți promit.

Nu știu de ce, dar sunt sigură că ciocolata mea nu va mai fi amară. Niciodată.


%d blogeri au apreciat asta: