Cartea I: Unde cântă vântul (III)

Aivazovsky_Ivan_Constantinovich_landscape_With_WindmillsAnahita tăcu. Sekhmet părea nedumerită:

-Și care este finalul?

-Finalul?

-Anahita, nu știu ce poveste este asta… dar este una urâtă. Știi ce se spune despre Pădurea Nopții?

Tânăra zâmbi obosită.

-Ce-i cu pădurea?

Bătrâna se ridică să miște câteva lemne, căci focul începea să se stingă.

-Se spune că Pădurea Nopții a fost cândva un loc frumos, iar orice creatură, orice elfid, grifonid, cerbid, sau ce o fi, putea să treacă prin ea, fără a da peste forțele malefice ale zeului grifonizilor. Dar asta a fost demult, înainte de război; căci după război, zeul lor deveni ursuz, a pus gardieni la orice intrare, a ridicat bariere, și orice creatură ar încerca să intre, nu mai iese niciodată…

-Zeul lor? Cronobog?

-Da, Cronobog. Se spune că a murit.

Anahita se încruntă.

-Cred că greșești; este un zeu, nu poate muri…

Sekhmet o privi nedumerită:

– Cronobog a murit, fetițo, căci altfel nu s-ar fi ridicat bariera; gardienii lui totuși mai umblă prin Pădure, găsind suflete rătăcite și sfâșiindu-le…

Anahita o privi neîncrezătoare, dar apoi se uită spre foc, vorbind de parcă o auzea doar cerul:

-Cum poate muri un zeu?

-Nu se știe sigur; dar se spune că lui Cronobog i-a fost furată inima, iar fără inimă, nu poate trăi nicio ființă…

Atunci Anahita se ridică se pe scaun, o privi în ochi pe bătrână, iar o licărire stranie îi lumină, pentru o clipă, ochii negri ca acea noapte:

-Și ce ar fi dacă ți-aș spune că am inima zeului, și scoțând la iveală din nou acel pandativ straniu, îl arătă bătrânei: ce-ar fi dacă ți-aș spune că am o parte din inima lui?

Sekhmet scăpă vătraiul și o privi pe elfidă îngrozită:

-Dar… povestea… copacul… Anahita?

Elfida îl ascunse la loc, și se așeză din nou pe scaun, invitând-o și pe bătrână să facă la fel.

-Da Sekhmet, e adevărată. Eu am fost acea fată care și-a văzut tatăl arzând: eu am văzut-o pe mama mea făcând un lucru groaznic, dar nu am reușit să o opresc, căci nu știam ce face. Acea lumină roșie din foc, care i-a ars complet mâna, a fost inima lui Cronobog. Și uite că am o parte din ea – celelalte două sunt la ele.

Sekhmet privea uluită focul, încercând să înțeleagă ceea ce auzea. În toată viața ei, de om simplu, de femeie de la țară, pustnică și milostivă cu orice străin ce-i călca pragul, nu auzise ceva mai înfricoșător decât ceea ce se petrecuse în viața elfidei.

Anahita mai așteptă puțin până ce bătrâna își mai reveni, după care o întrebă:

-Zi-mi, ce să fac? Dacă le găsesc, dacă le iau pandativele, cum repar greșeala vrăjitoarei?

-Mi-e frică, Anahita, mi-e frică de faptul că nu ai cum; Cronobog dispăru de prea mult timp de pe acest pământ. Există totuși un loc unde ai putea găsi…

Ochii elfidei se aprinseră, iar aceasta sări de pe scaun, pierzându-și pentru o clipă atitudinea rece; după care, încercând să pară mai calmă, o întrebă:

-Ce loc?

-Un loc groaznic, într-adevăr înfricoșător, draga mea; ai auzit de Labirintul Stelelor?

sanctuary_by_leslieannodell-d5xmu3aElfida părea dezamăgită.

-M-am gândit și eu la acest loc, dar…

-Nu mă întrerupe, fetițo; știi unde este ieșirea din acest labirint?

-Din câte știu, nimeni nu a reușit să iasă vreodată din acel labirint…

-Oamenii de vârsta ta nu mai știu nimic, iar cei de vârsta mea demult nu mai sunt printre noi… Labirintul Stelelor nu este doar un loc groaznic; labirintul este drumul spre tărâmul meduzinilor, sau mai degrabă, spre cimitirul meduzinilor.

-Interesant… ce voi găsi acolo? Ce legătură au un alt popor cu zeul grifonizilor?

– Locul este un cimitir pentru ființe ce au fost cândva vii; dar nu și unul pentru lucrurile ce nu au fost vii niciodată…

-Vorbește, femeie!

– Meduzinii au avut cea mai vastă bibliotecă dintre toate popoarele, iar pergamentele străvechi, ce au fost scrise de zeii însuși, se pierd în acel loc lipsit de viață… asta dacă serenizii au lăsat ceva în urmă.

Anahita se ridică brusc, își puse pardesiul pe umeri, și lăsând-o pe bătrâna perplexă, dispăru în întunericul nopții.

-Ciudată ființă, într-adevăr; ciudată, și atât, atât de nefericită… bătrâna își clătină capul albit și stinse lumânarea de pe masă, adâncindu-și oasele bătrâne într-un somn adânc, ce într-o bună zi nu va avea sfârșit.

Sursă imagini: 1. Aivazovsky Ivan Constantinovich – Landscape with windmills; 2. Sanctuary de Leslieannodell pe Deviantart.

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

One response to “Cartea I: Unde cântă vântul (III)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: