Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață(IV) – elfizii

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto1_500În mijlocul Pământului, unde iarba este mai verde decât smaraldul, pădurile mai frumoase și râurile mai cristaline, într-o vale înconjurată de munți, apăruse o zeitate, care zâmbind delicat de sub glugă, a decis să se stabilească aici. Numele zeității era Inung, iar forma pe care a luat-o era de elfid, căci zeitatea crease forma de Viață în momentul în care păși pe locul unde astăzi se află Rionul.

Elfizii sunt un popor delicat, frumos, cu pielea sidefie sau albă, moale și delicată. Au trăsături fine, buze subțiri, rozalii; bărbații sunt potrivit de înalți, deseori cu părul lung, ai cărui culoare poate varia de la blond-deschis la galben-grâu. Femeile, ceva mai scunde decât bărbații, au fețe frumoase, animate, vii; ochii elfizilor, în general, variază de la albastru-închis, verde-pal, roz, mov, portocaliu-pal. Sunt prietenoși, dar totodată rezervați, dacă cineva încearcă să afle mai multe despre viața lor. Le place să călătorească, să cânte, să scrie, picteze, danseze; totul ce ține de arte le este apropiat sufletului. De altfel, cele mai frumoase orașe din Tărâm sunt cele construite de elfizi, căci viziunea lor asupra frumosului este o comoară a acestui popor.

Cel mai frumos loc din Țara Irisului este Rionul, capitala, a cărei ziduri formează o semilună. Palatul din marmură roz, înalt, expresiv, se înalță deasupra tuturor celorlalte clădiri. Aici stă regele, cele cinci nimfe și cei cinci nimfi. În vecinătatea palatului se află casele nobilimii, înconjurând astfel o piață imensă, cu pavaj fin, în mijlocul căreia se află un lac cristalin, cu fântâni arteziene, ponton amenajat cu băncuțe și cupe pline cu apă pentru păsările însetate.

Palatul regelui se află exact pe mijlocul buzei semilunii, înălțându-se deasupra zidului, și el din marmură, dar bleu, ce înconjoară orașul. Sub zid, dacă ieși pe un balcon al palatului, observi un alt lac, mai mare, unde în zilele însorite vin copiii șă se bălăcească și pescarii să prindă pește.

În colțul estic al semilunii se află poarta principală, cioplită din lemn masiv, înfrumusețată de cei mai buni meșteri ai regatului; atunci când e închisă, drumețul poate vedea reprezentată pe ea două figuri, doi elfi, strămoșii elfizilor…”

– Dar maestre, elfizii nu proveneau de la zeul Inung?

– Așteaptă copile, zâmbi grifonidul. Ascultă:

Cele două figuri îl înfățișează pe Inung, în forma lui de Viață, înalt, cu urechi lungi și îndreptate în sus. Zeul are părul lung, probabil foarte deschis la culoare, a cărui breton îi acoperă tâmplele. Privirea blândă a zeului este îndreptată spre cealaltă ființă de lângă el, o nimfă a cărei nume nu este cunoscut. O ține de mână, iar creatura frumoasă, co părul lung și bucălat ce-i cade pe umeri, îl privește puțin stânjenită, dar nespus de mult îndrăgostită. După cum arată, drumețul și-ar zice că e o elfă; dar dacă s-ar apropia de poartă, ar observa că femeia are urechile amplasate lateral, zimțate, mai mult plate decât lungi, un lucru caracteristic doar nimfelor.

Legenda din spatele acestei gravuri este o poveste a cărei început a avut loc odată cu venirea lui Inung în aceste locuri. Zeul a creat Viața, primii elfizi, după chipul său; formele au început să se miște, să crească, să învețe, să se înmulțească, să creeze. Zeul a văzut că a creat o formă foarte frumoasă, inteligentă, cu o dorință imensă de a crea frumos. Dar lui Inung îi lipsea ceva: îi lipsea ocupația, căci nu mai avea ce face aici. Atunci zeul plecă din oraș și începu să colinde locurile din jur. Într-o zi, a ajuns într-o pădure rară, cu copaci tineri, verzi, păsări multe, cu penaj viu și triluri pătrunzătoare. Pădurea era neumblată, iar zeul nu văzuse nicio potecă, niciun drum; l-a creat singur, iar la un moment dat a ajuns la un lac, un lac minunat cu apă cristalină, cu lumini roz deasupra ei, iar în mijlocul lacului se vedea o insuliță mică, pe care stătea o creatură a cărei frumusețe l-a fermecat pe zeul elfizilor.

fading_light_by_sakimichan-d35ab1yEra o nimfă ce cânta la harfă. Avea ochii închiși, părul lung, roz-pal, strâns într-o coadă groasă ce-i ajungea până la glezne, înainte de asta unduindu-se delicat în jurul corpului ei alb, nud. Cântecul nimfei l-a cucerit imediat pe zeu, care a ascultat-o zile în șir. Nimfa observă chipul ce o privea de la distanță, iar cu trecerea timpului, cei doi s-au îndrăgostit unul de celălalt.

Când zeul lor a dispărut, elfizii s-au întristat; considerând că l-au supărat cu ceva, aceștia au început să construiască palatul din marmură roz în cinstea lui Inung, sperând că acesta se va întoarce cândva. Când palatul a fost terminat, a apărut zeul, aducând cu el pe cea mai frumoasă femeie: pe nimfa lui. Elfizii s-au bucurat că zeul a revenit la ei, iar Inung, la rândul său, a fost plăcut surprins de cadoul poporului său; pe cei care au construit palatul i-a făcut nobili, iar pe ceilalți i-a mulțumit.

Regele și regina au avut un fiu, al cărui nume nu se cunoaște, câci murise la câteva ore după ce s-a născut. Îndurerată, nimfa se aruncase de pe balcon, căzând în lacul crustalin. Inung nu a reușit să o readucă la viață, și ucis de durerea pierderii reginei și a copilului, s-a retras în pădurea în care a găsit-o pe regina sa. ”

– Ce poveste tristă…

Grifonidul se prefăcu că nu a auzit această remarcă; trebuia să termine pagina.

”Inung a intrat în pădure, cu gândul să-și petreacă aici restul eternității, dar ajungând spre lacul nimfei lui a rămas uimit: umbra acesteia, la fel de frumoasă ca în ziua în care a găsit-o, cânta la harfă o melodie în cinstea fiului mort. Zărindu-l, umbra îi zâmbi, îl chemă și-l strânse la pieptul său, continuând să cânte o melodie ce fac și frunzele să plângă.

Povestea spune că Inung s-a întors în Rion, aducând cu el cinci copile, cinci nimfe ce aveau chipuri minunate și semănau, oarecum, cu regina lui moartă. Le-a crescut ca pe propriile lui fiice, le-a dăruit tot ce avea mai bun. Cu timpul însă, durerea apăsătoare după moartea reginei și a fiului îl făcea tot mai mohorât, se izolase în camera sa din palat. Nici cele cinci nimfe, femei frumoase deja, nu-l făceau să zâmbească.

Într-o noapte în care stelele au licărit diferit, iar cele două luni s-au ascuns după un cerc mare, roșu, Inung a dispărut pentru totdeauna. Cele cinci nimfe s-au trezit dimineața în lacrimi, căci zeul le-a povestit ceva în vis, le-a zis că pleacă, le-a spus să împărtășească cu elfizii ceea ce le-a relatat.

Nu se știe cât adevăr a fost în cuvintele nimfelor; căci dragostea zeului pentru ele a fost o tristețe pentru elfizi, care în afară de regina lor, nu voiau să audă de nicio nimfă. Cea mai bătrână dintre ele, dacă se poate spune astfel, căci toate erau frumoae și fragede, le-a spus elfizilor că regele lor este acum cu regina; că undeva în munții elfizi, regele și-a găsit un loc veșnic, de unde își va veghea poporul. În acel loc din munți, Inung a creat un Nor, un loc aruncat sus în ceruri unde stă el cu regina sa, înconjurat de păsări magnifice, muzică a harfelor și izolarea mult-dorită, și Hăul, a cărui adâncime nu se știe, căci poalele munților ascund taine groaznice; în Hău doarme fiul lor, primul lor copil, înconjurat de un întuneric plăcut ochilor lui, liniște rece și o rază de lună, în clipa în care cele două luni sunt ascunse după un disc roșu. Un alt lucru a fost adus la cunoștința elfizilor: că noul lor rege va fi un copil găsit pe balconul palatului, în următoarea noapte în care cele două luni se vor ascunde după discul sângeriu. Și așa s-a întâmplat, deși au trecut mulți, mulți ani.

În acea noapte, în palat dormea toată lumea, chiar și nimfele, doborâte de un somn inexplicabil, adânc. Dimineața veni devreme, iar prima nimfă ce se trezi a auzit un plâns puternic, cu sughițuri, ce venea dinspre sala tronului. Plânsul nu o trezi doar pe nimfă, ci și pe celelalte patru, cât și elfizii ce se găseau în palat. Curiozitatea, dar și vechea profeție, i-a dus pe toți spre acel loc de unde se auzea plânsul.

Într-un coșuleț cusut din primele raze ale soarelui plângea un elf alb, ca spuma laptelui, cu părul de un galben-auriu, bucălat. Copilul plângea de zor, iar ochii lui cristalini, de un albastru-pal, o priveau curioși pe una dintre nimfe. Pe fruntea micului rege se observa o semilună argintie, iar împreună cu urechile lungi, ațintite spre cer, acestea erau dovezile că infantul este într-adevăr un cadou al zeului Inung.

Copilul a fost hrănit, îmbăiat, îmbrăcat; cu timpul, acesta crescu, deveni un rege măreț, având drept sfetnici cinci nimfi ce erau de fapt tații celor cinci nimfe; i-a făcut sfetnici drept răsplată nimfelor pentru grija lor. După mulți, mulți ani, regele, deja îmbătrânit, regele și-a chemat poporul și l-a înștiințat despre noaptea cu cele două luni și discul roșu, căci aceasta era aproape; regele le-a spus că el și cele cinci nimfe aveau să dispară, căci asta era dorința lui Inung. Elfizii, nedumeriți, nu au spus nimic. În dimineața următoare însă, aceștia au găsit pe balcon un copil mic, blond, cu ochii albaștri, pe fruntea căruia se vedea semiluna argintie. Era o fetiță, iar aceasta nu plângea, ci zâmbea, căci în jurul ei stăteau cinci nimfe, tinere și frumoase, care se jucau cu regina. Bătrânul elf și cele cinci nimfe cunoscute elfizilor nu mai erau nicăieri.”

– Maestre, regele a murit?

– Nu și da, copile; zeul elfizilor este un zeu foarte vechi, cred că este primul care a găsit acest Tărâm și a decis să creeze Viața. Profeția lui Inung s-a adeverit a fi o profeție ce ținea de cele două luni ce se ascundeau după discul roșu. De fiecare dată când se întâmplă acest lucru, regele curent dispare, totodată cu cele cinci nimfe, iar a doua zi, elfizii găsesc pe balcon un copil al zeului, înconjurat de alte cinci nimfe. Nu știe nimeni de ce Inung a decis să plece și să-și trimită copiii creați în Nor, dar cert este că toți regii, reginele, nimfii și nimfele dispar în acea noapte, ducându-se cel mai probabil în Hău, unde-și dorm somnul de veșnicie.

– De unde știm că ei ”dorm” acolo? A fost cineva în Hău?

– Nu copile, nimeni nu a fost niciodată în Hău. Acesta, cât și Norul, sunt ascunse foarte bine, încât un elfid, sau grifonid, sau ce formă de Viață n-ar fi, nu poate găsi aceste locuri; poate trece prin munți pe acolo, poate călca pe ușa ce duce spre ele, dar nu va observa niciodată. Străvechiul zeu nu vrea să fie deranjat.

Sursă imagini: tumblr, autor neidentificat și Fading light de Sakimichan, Deviantart.

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. View all posts by Elena Druță

One response to “Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață(IV) – elfizii

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: