Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (III) – Grifonizii

tumblr_mhr69wB8RZ1qhttpto3_500A doua zi, copiii din Mios s-au strâns în jurul casei lui Caylus înainte de vreme; povestea din noaptea precedentă le-a băntuit mintea toată noaptea, iar cineva a spus că a visat măreția lui Eerio, zeul rece, creatorul serenizilor.

Noaptea era răcoroasă, înfășurată în muzica adormită a păsărilor din Pădurea Nopții. Cascada de la marginea satului susura atent parcă, ocolind fiecare piatră găsită în cale, dar fără sorți de izbândă. Locuitorii Miosului se pregăteau de somn, dar o mulțime de perechi de ochi mici vegheau, alungând somnul, căci conținutul tomului, dar mai ales continuarea poveștii, le măcinau gândurile.

Într-un sfârșit, maestrul, cu tomul sub braț și un toiag de lemn negru drept sprijin pentru mâna dreaptă apăru pe prag, se așeză greoi pe scări, deschise tomul și… uitase unde a rămas.

– La distrugerea meduzinilor și sigilarea intrării în mormânt! Se auziră câteva voci în cor.

– Da… bătrânul rămase la fel de pierdut în timp și spațiu ca atunci când a întrebat. Se gândea la altceva, sau poate că la aceiași poveste, a cărei relatare, de fapt, era adevărata istorie a Tărâmului, a celor cinci forme de Viață. Păcat însă că totul dispăruse sub cupolele de gheață a serenizilor, popor ce a furat cunoașterea meduzinilor, ca să o păstreze doar pentru ei, să nu lase celelalte trei popoare să o descopere. Cel puțin, așa consideră bătrânul grifonid dintr-un sat de la marginea a două Pământuri.

– Maestre Caylus…

Bătrânul se trezi din visare. Își aminti de mulțimea de copii ce-l aștepta; era timpul să deschidă tomul la pagina pe care a marcat-o.

Serenizii, poporul lui Eerio, au ascuns toate cărțile pline de înțelepciune a meduzinilor în spatele Cupolei lor de gheață, au ascuns, prin magie, intrarea în Cimitirul meduzinilor, dar s-au izolat și mai mult de celelalte popoare, de existență cărora au aflat din cărțile poporului lui Diphda. Astfel încât, rareori când vei vedea un serenid; aceștia urăsc lumina soarelui prea puternică, urăsc formele de Viață diferită de ei; se zvonește însă că păstrează legătura cu poporul zeului Velnias…”.

– De ce v-ați oprit, maestre?

– S-a terminat pasajul, tinere. Lipsește o bună parte din foi, la cât de vechi este tomul…

Caylus răsfoi volumul vechi și ros de vreme, căutând ceva. Găsi, îngândurat, dar renunță la ideea de a-l citi. Când se gândi că astăzi, seara de citit va fi una eșuată, a fost salvat de un mic elfid, care îi adresă maestrului o întrebare:

– Iar zeul nostru, a formelor de Viață din Mios, cine e?

Bătrânul răsuflă ușurat, căci trecuse de partea delicată a poveștii.

– Nu avem un singur zeu, micuțule. Nu uita că noi, locuitorii Miosului, nu suntem o singură formă de Viață, ci două. Să vă povestesc despre grifonizi, dacă tot suntem la acest capitol.

Grifonidul deschise tomul la o pagină la care s-a oprit de nenumărate ori, și stingându-și o țigară din care nu trase un singur fum, începu:

1375911_10151705342353105_338518557_nPe când celelalte zeități s-au stabilit demult pe acest Pământ, când fiecare și-a format poporul, tărâmul, orașele, satele și a stabilit frontierele, dinspre est a apărut o furtună: în fruntea ei, pășea o ființă ce semăna cu o felină: înaltă, cu pielea de culoarea piersicii, părul de un portocaliu aprins, scurt, țepos; mergea delicat, etalându-și picioarele frumoase, atletice, bustul mare, generos. Era îmbrăcată sumar, semănând mult cu poporul ei, însă diferit era faptul că avea o coadă lungă, de leopard, iar urechile sale stăteau țepene, imense, urechi de felină sălbatică. În ochii ei verzi, limpezi, se citea puterea, dar și mila față de cel slab. Numele ei era Ghiara, iar poporul care o urma era format din grifonizi, a căror înfățișare era similară zeiței; diferența însă era că bărbații auveau doar cozi, iar femeile – doar urechi de felină.

Cândva, înaintea apariției acestei zeițe, deșertul ce astăzi este casa grifonizilor era un loc nelocuit, care nu aparținea nimănui; elfizii au încercat să domesticească nisipurile veșnice, să le transforme într-un loc bun de a crea orașe, însă soarele dogoritor, vânturile fierbinți și obraznice nu le priau elfizilor, care preferau zilele fierbinți, dar cu umbre răcoroase, pe malul apelor. De aceea, pământul elfizilor se termina în preajma Pădurii Nopții, la poalele ultimilor munți din lanțul munților Elfizi.

Ghiara, o zeitate ce își iubea poporul mai mult ca orice, veni să stăpânească această oază pentru grifonizi; nu se știe exact, de unde vine zeița și cum a aflat despre deșert; poate că a dat de el din întâmplare. Cert însă este faptul că grifonida își dorea un loc frumos pentru poporul ei, iar deșertul era potrivit pentru a forma un regat. Astfel a luat naștere Regatul Ghiarei, conducătoarea grifonizilor, popor barbar, dar ținut sub control de Ghiara.

Elfizii nu știau despre venirea grifonizilor; inițial, au crezut că va avea loc un război, căci intenția grifonidei era de a face rost de pământ. Auzind aceste zvonuri, conducătoarea poporului venit din est se îndreptă spre Rion, capitala Țării Irisului, locul în care regele acestora, a căror nume s-a pierdut în timp, se adeveri un diplomat desăvârșit, iar cei doi conducători a două popoare au stabilit relații de amiciție, desemnând frontierele precise între cele două țări.

Cu timpul, poporul barbar, a căror unică misiune era să se descurce în viață luptând, s-a stabilit în deșert, iar sub cârmuirea înțeleaptă a Ghiarei, a creat orașe, târguri, ferme, și în câteva decenii au devenit o societate cât de cât civilizată, deși unele obișnuințe le-au rămas pentru totdeauna.

Timpul nu cruță nimic. Deși Ghiara a fost o conducătoare desăvârșită, timpul a ajuns-o din urmă, luându-i viața într-o noapte albă, când lumina lunii și a stelelor au transformat cerul într-o sală de bal, plină de lumină. În urma ei, a rămas micuța Feydina, care domnește până astăzi.”

Bătrânul închise cartea, dar un copil a rămas îngândurat, și reușind să-și învingă timiditatea, l-a întrebat pe Caylus:

-Maestre, în tom se zice că Ghiara era o zeiță; de ce zeița semăna atât de mult cu poporul ei? Și de ce a murit?

– Bună întrebare, micuțule. Apoi, adresându-se către mulțimea de ochi curioși, aprinzându-și o țigară – în tom nu scrie, dar din alte surse știm că Ghiara nu venise singură, ci acompaniată de o creatură mică, pui pe atunci, ai cărei nume este Cronobog. Din surse anonime, dar cât se poate de precise, se știe și cum arăta Cronobog: apare drept un animal cu corp de leu, aripi de vultur și coadă de șarpe; are ochii pătrunzători, albaștri-turcuaz-foarte deschiși; partea de pasăsare are un penaj la fel de albastru-sidefiu-turcuaz, coada de șarpe este aurie și partea de leu de un roșu aprins ca focul. Adevărata zeitate a grifonizilor, Cronobog, la scurt timp după venirea în deșert, s-a izolat în Pădurea Nopții, veghind asupra poporului său. Puteai să-l întâlnești pe Cronobog în pădurea întunecată, plină de mistere, spirite malefice și energii prea puțin prietenoase. Cel ce-l întâlnea stabilea o legătură verbală cu zeul în mintea călătorului; dacă întâlnea grifonul, călătorul îi auzea vocea răsunând în minte.

Deși își dorea o viață tihnită, departe de Viața creată de el, Cronobog era deseori deranjat de grifonizi sau elfizi ce apăreau de nicăieri în pădurea lui. Plictisit de ei, Cronobog și-a descoperit capacitatea de a duce sufletele vii pe tărâmul celălalt, pentru a-și revedea rudele moarte. Plata pentru acest ”dar” era o jumătate din viață, un lucru prea scump pentru majoritatea călătorilor. Vizitele în pădurea zeului deveniră mai rare, ceea ce l-a mulțumit.

Fumul de țigară îl înconjura pe Caylus ca o aură binevoitoare. Copiii mai așteptau ceva, nici ei nu știau ce, deși în mintea lor presimțeau că asta va fi totul pentru seara de azi. Bătrânul se ridică, fără a spune un cuvând, și dispăru în spatele ușii vechi, roase de timp, care părea a fi o copie fidelă a tomului de sub brațul său. Vântul rece dintspre nord învălui Miosul într-un somn adânc, liniștit. Se auzea doar susurul cascadei…

Sursă imagini: tumblr, autori neidentificați.

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

One response to “Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (III) – Grifonizii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: