Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (I) – Meduzinii

tumblr_mp01t7mmh71qhttpto2_500Caylus, un grifonid aflat în amurgul zilelor sale, își îndreptă ochelarii pe nas, ridică tomul vechi pe genunchi și începu să-l răsfoiască. În tăcerea nopții calde, cu un cer senin, pictat neglijent cu stele, micii grifonizi și elfizi, de vârste diferite, dar neastâmpărați și curioși în egală măsură, se uitau cu toții la maestru, așteptând ca acesta să înceapă lectura înainte de culcare, devenită o tradiție. Tomul ce-l ținea pe genunchi avea copertele roase, stacojii cândva, iar foile nenumărate ce formau volumul greoi erau îngălbenite, o parte arse de fum, altele roase de șoareci, dar cele mai multe îmbibate cu praf. Nimeni, în afara marelui maestru, nu cunoștea limba în care era scrisă cartea; câțiva copii mai neastâmpărați au deschis tomul în clipele de neatenție a grifonidului, căci acesta ținea la carte mai mult ca la orice, dar nici elfizii, nici grifonizii nu au reușit să descifreze măcar un cuvânt.

Bătrânul, cu pielea de culoarea piersicii prăfuite, de atâția ani, griji de conducător de sat și de câteva războaie majore, se opri exact la începutul tomului, lucru ce stârni o larmă în cercul de copii; niciodată, niciodată povestea de seară nu a început de la primele file. Odată ce liniștea pogorî peste grupul de copii, Caylus, cu vocea răgușită, dar fermă, se adresă perechilor de ochi ce-l priveau atent:

 – Astăzi vă voi citi despre cele cinci zeități ale celor cinci popoare; cred că timpul e tocmai potrivit. Voi începe cu începutul.

Maestrul se gândi câteva clipe, uitându-se în gol, apoi își aținti privirea spre pagină, găsi rândul potrivit și începu să citească:

” În cele cinci cloțuri ale lumii vântul zbiară de la începutul vieții; s-au scurs anii, veacurile, Pământul și-a schimbat forma, culoarea, respirația. Au apărut primele frunze, primele animale, primele creaturi capabile să comunice între ele, primele așezări. Nimeni nu știe când s-a întâmplat, dar cu mult înaintea vieții, pe Pământ, în cele cinci colțuri, sălășuia un zeu, fiecare culegând stropii de vânt, de ploaie, de lumină, construind viața, fără însă a-și vizita vecinul, fără a interacționa cu el, fără a încerca să stabilească vreo legătură. Fiecare zeu își dorea liniște, singurătate, viață; dar în curând, multe aveau să se schimbe.

tumblr_mo2u0t7hkG1qhttpto4_500Diphda, a cărei viață provenea din apă, stăpânea pământurile reci, întunecoase, pe care umbrele își construiseră case; se spune că de pe pământurile acestei zeități provin umbrele întunecate, dar lipsite de energie malefică. Diphda era pe jumătate meduză, pe jumătate ființă hominidă. Avea pielea albastră, ochii verzi, iar părul ei, lung și alunecos, semăna a un mănunchi de alge. De la brâu în jos, Diphda nu avea picioare, ci o ”fustă” de un roz-transparent, de care se desprindeau numeroase ”piciorușe”, folosite la mers. De aceea, Diphda rareori ieșea din apele tulburi ce-i împânzeau pământul; deși era o zeitate căreia îi plăcea apa, Diphda crease Viața pe Pământ, pe acele fâșii mlăștinoase printre apele tulburi ale regatului său. Viața zeiței au fost niște creaturi înalte, tăcute, dar asemănătoare ei. Și-a numit poporul meduzini, ai căror piele albastră, ochi verzi și capacitate de a respira sub apă reprezentau moștenirea ei. Diphda își iubea poporul, dar nu interacționa prea des cu el. Lăsând creaturile cu două picioare pe sol, zeitatea se adâncea sub apă, acolo unde nu putea fi deranjată. Pe lângă caracteristicile sale fizice, Diphda le dărui necesitatea de a acumula informații, astfel încât meduzinii se axau pe a construi școli, pe a educa poporul, iar bibliotecile și arhivele acestui oraș al mlaștinilor erau imense, pline de înțelepciune”.

Maestrul se opri și se uită, îngândurat, spre cer. O stea tocmai trecuse prin atmosferă, arzând cu foc roșu, lăsând o dâră de fum în urma sa. Un copil îl întrebă:

– Ce s-a întâmplat cu Diphda și cu poporul ei? Nu am văzut niciodată un meduzin…

Caylus îl privi pe copil, apoi pe vecinul său.

– Ai avea o șansă foarte mică să-i vezi, căci meduzinii erau un popor timid. Deși le plăcea învățătura, rareori părăseau țara lor, tărâmul întunecat, plin de ape tulburi și soluri umede. Dar astăzi, și nici acum o sută, o mie de ani nu ai avea șansa să întâlnești un meduzin; existența lor este atestată doar de cărți, groase ca aceasta – și mângâie cu grijă coperta tomului. Poporul Diphdei a pierit cu mult timp în urmă, fiind nimicit de războiul cu serenizii. În urma lor, a rămas un imens cimitir, iar bibliotecile și arhivele, aceste altare ale înțelepciunii, fură prădate și nimicite de poporul asupritor; intrarea spre regatul rece și tăcut ale copiilor Diphdei este demult pierdută; sau poate doar ascunsă de serenizi.

– Și Diphda?

– Nicăieri nu scrie de ce zeița nu și-a apărat poporul; sau poate că a încercat, dar zeul serenizilor a fost mai puternic. Nu vom afla niciodată.

Urmă o pauză de tăcere, timp în care grifonidul își aprinse o țigară. Copiii începură să vorbească între ei. Țigara se termină, iar maestrul își reluă povestea.

Sursă imagini: tumblr, autori neidentificați.
Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

6 responses to “Culoarea vântului: cele cinci forme de Viață (I) – Meduzinii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: