Fragment

Ferdinand Knab~ Pavilion near the water. 1892Îi plăcea să deseneze păsări. Oriunde, oricând; chiar dacă era prea frig pe blacon, chiar dacă nu era nicio pasăre acolo, chiar dacă celelalte nimfe știau că este puțin cam… sărită.

Adrasteia era trecută de vârsta tinereții. Anii nu i-au nins părul, căci a rămas la fel de albastru-strălucitor, ca un safir rar, o culoare ce era pe placul copiilor din capitală și mamelor tinere, abia ieșite din adolescență. Prea bătrână ca să se mai plimbe, zâmbăreață, cu celelalte nimfe prin oraș; prea tânără ca să-și îngroape trupul într-un loc uitat de lume.

În odaia ei, după ce plesace pentru totdeauna, s-au găsit albume cu păsăsri de diferite mărimi, culori, expresii… ”sigur era dusă cu pluta”, își zise Dione,  pe chipul căreia, deși frumos, se vedea limpede o răutate nemascată, o cruzime total atipică neamului nimfelor; noua locuitoare a acestei camere, tânăra Hevajra, admiratoarea cea mai înfocată al zeiței artelor, o privi necruțător pe Dione, dar nu spuse nimic. ”Hm, se pare că și asta e la fel, țăcănită”, și plecă, închizând ușa cu un dezgust imens pentru omenire.

Hevajra nu schimbă nimic în acea cameră. O săptămână nu-și despachetă bagajele, ci, înarmată cu o lupă, o foaie de hârtie și niște bucăți de lemn, a studiat fiecare foaie găsită în acea cameră cu privirea spre mare. Iar peste ceva timp, în palat au început să apară păsări exotice, colorate, maiestuoase, poziționate pe holuri, în rame aurite sau argintii; nimeni nu s-ar fi gândit că Adrasteia, nimfa cea bătrână și puțin ursuză, avea atâtea perle ascunse în camera ei.

Cea mai frumoasă era totuși pasărea albastră, desenată pe o pânză sidefie, o pânză rară, a cărei origine era necunoscută; nici pictorii regelui nu mai văzuseră așa material bun. Dar Adrasteia era nimfă, iar puterile ei nu au fost cunoscute niciodată… totuși, pasărea albastră era cea mai frumoasă lucrare a ei. Nu se știa despre existența unei astfel de păsări în regat: mare, cu o coadă lungă, formată din câteva pene sidefii, cu marginile mov; aripi mari, gata-gata să înalțe corpul suav, lunecos, spre înălțimile cerului. Ceea ce o frăpase pe Havjra erau ochii: rubinii, așa cum nu mai văzuse vreodată. Gilla, nimfa a cărei voce răsuna foarte rar în palat, privi tabloul cu ochii ei nevăzători, și ajungând la ochii pasării se înfioră: ”sunt ochii ei!”. Degeaba încercă Hevajra să o iscodească, ochii cui?; Gilla nu mai spuse nimic.

Misterul nu a fost rezolvat, și totuși, pânza îi plăcu atât de mult regelui, încât următoarele zile aceasta a fost pusă într-o ramă de cristal în sala tronului, încântând pe toți cei care ajungeau aici. Gilla, ai cărei ochi nu vedeau decât o lume distorsionată și difereită de cea a poporului ei, evita cu delicatețe acea bucată de pânză.

Hevajra se dovedi a fi o admiratoare înfocată a pergamentelor prăfuite din bibliotecă. Deseori, era văzută savurând o ceațcă aromată de ceai pe veranda spațioasă, plină de soare a palatului. Pe masă, lângă nelipsita vază cu biscuiți și ciocolată, mereu se găsea câte un pergament, două, sau chiar un volum scris într-o limbă prea puțin cunoscută. Atunci când nu o găseai pe verandă, o vedeai în atelierul regelui, făcând cele mai sigure măsurători, combinând cele mai frumoase mătăsuri, schițând cele mai interesant și armonioase veșminte, căci Hevajra era nimfa care era în stare să creeze cele mai frumoase rochii – pentru doamne, și cele mai minunate robe – pentru domni.

Într-una din zile, atunci când treburile regatului nu o deranjau, când atelierul era prea sufocant, nimfa își luă ceașca de ceai de fructe și un pergament vechi, mai firav decât toate celelalte. Nu desluși scrisul, căci era un scris străvechi, necunoscut ei. Se îndreptă spre bibliotecă, căutându-l pe Llassar, bătrânul ministru ce era cunoscut pentru faptul că cunoștea toate limbile vorbite, de la înființarea regatului până în prezent. Dar nu-l găsi; în biblioteca vastă, mirosind a pergamente, praf și cuiburi de șoareci, o văzu pe Gilla, ai cărei companie nu-i aducea prea mare satisfacție; după incidentul cu pasărea albastră, Gilla părea prea puțin interesată de a petrece timpul cu Hevajra. Decisă să nu o deranjeze, se îndreptă spre ușă, dar nimfa cu părul roz îi vorbi:

-Ce ai acolo?

Se întoarse încurcată:

-Îl căutam pe maestrul Llassar, dar văd că nu este aici…

-Hevajra, ce pergament ai în mână?

Vocea ei, de obicei calmă, prea rar auzită, o intrigă.

-Nu știu; nu deslușesc cuvintele. E o limbă ce nu îmi este cunoscută.

Gilla se ridică de la masă, închise cartea și se îndreptă spre Hevajra. Îi luă pergamentul din mână, îl privi atentă. O umbră de mirare îi trecu pe față; doar atât. După care se încruntă.

-Este povestea celor șapte nimfe.

-Povestea celor șapte nimfe? Nu auzisem niciodată despre ea…

-Nu aveai cum; ești prea tânără. Oricum, nu este ceva demn de povestit.

Dar tremurul ușor al mâinilor, atunci când încercă să împăturească pergamentul, o trădă.

-Zi-mi, Gilla, despre ce este această poveste?

Nimfa își fixă privirea oarbă spre Hevajra, iar chipul ei, în lumina palidă a lumânărilor, în atmosfera plină de praf și curenți de aer rece o înfioră; era ceva ascuns în acea bucată de pergament…

(c) Imagine: Ferdinand Knab~ Pavilion near the water. 1892

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

5 responses to “Fragment

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: