Cafea cu aromă de cireș/ Cum să uiți de ochii lui

Documentul cu denumirea ”Proiect nefinisat” datează din 7 februarie 2013 în folderul cu ciorne. Nu mai știu care este povestea din spatele acestui text, și revizuindu-l, am ajuns la concluzia că nu vreau să-l termin. De aceea, voi posta fragmentul original, iar continuarea – continuarea poate fi pictată de imaginație. În caz contrar, spoiler alert – toate personajele vor muri într-un viitor mai mult sau mai puțin apropriat.

***

Numele meu este Eliad. În țara în care locuiesc acum toată lumea îmi zice Eliot. E bun și așa. Diminețile înnourate mă fac depresiv. Culoarea cenușie ce se strecoară prin fereastră în biblioteca mea mă deprimă; îmi vine să aprind aerul ca să am mai multă lumină. Dar griul trist continuă să-mi invadeze intimitatea camerei și mă trântește în pat, cu țigările fumegând în scrumieră, una după alta. Au trecut mulți ani și totuși nu pot uita parfumul ademenitor din primăvara anului X.  Îmi este dor de un soare viu ca atunci…

Camera spitalului mirosea a crini. Deși era trecut demult de mai, în aer pluteau petale roz, albe, vișinii… asistenta s-a apropiat de geam și a dat draperia la o parte; prin fereastra deschisă câteva petale au nimerit pe pervaz. Asistenta a ieșit din cameră, lăsând pacienta singură, înconjurată de mirosul de crini.

Demult stătea în acestă încăpere; să fi avut vreo douăzeci și cinci, douăzeci și șase de ani când a nimerit aici. Acum are aproape treizeci. Stă în pat, rezemată de pernă, cu mânile așezate în poală și cu privirea ațintită spre oraș. Are mâinile foarte delicate, cu degete lungi, de pianistă. Pielea albă, prea palidă pentru culorile verii și parcă prea luminoasă pentru această cameră de spital. Are părul lung, lăsat pe spate,de un castaniu cu nuanță de roșu de cireș. Două șuvițe în față îi accentuează pielea ca de perlă și ochii mari, de un albastru extrem de deshis; Ochii îi privesc fix în lumina de afară. Se deschide ușa și în salon apar doi bărbați și o femeie, ținând în mâni un buchet de lalele mov. Pacienta își întoarce capul, dar privirea îi rămâne mereu ațintită într-un punct fix…

Cuplul care a intrat sunt Francesca și Paul. Căsătoriți de ceva vreme, în urma a câțiva ani de întâlniri prin holurile liceului, parcuri și teatre, Francesca a decis să plece în străinătate, să facă biologie. Paul, un tânar mai mare cu câțiva ani decât soția sa, a urmat facultatea de filozofie și preda la universitate.

Celălalt bărbat sunt eu. Am treizeci și doi de ani. Sunt proaspăt venit din Anglia, unde am o firmă. Am terminat universitatea aici, facultatea de bioingenerie și am putut pleca în străinătate. Astăzi, dețin acțiunile unei firme din Scoția și am un laborator propriu în Londra. Paul îmi este prieten vechi; aflând că iau o pauză și vin în țară pentru câțiva ani, mi-a cerut să ne întâlnim numaidecât. Am aflat ceva ce m-a tulburat…

 Femeia din pat mă fixa cu ochii ei imposibil de albaștri. Mi-a luat ceva timp ca să-mi dau seama că nu mă vede. M-ar fi recunoscut imediat; ce-i drept, am cam slăbit de atunci și nu-mi mai port părul ca acum cinci ani. A trecut atâta timp! Și totuși, tace. Doar se uită în gol și are o privire atât de calmă, atât de diferită de privirea ei de atunci, atât de… moartă!

Și-a oprit privirea în gol. Francesca s-a apropiat de vaza cu crini, a scos florile și s-a apropiat de chiuvetă ca să schimbe apa. Femeia de pe pat s-a încruntat.

-Mai este cineva cu voi, nu-i așa? Am auzit parcă mai mulți oameni intrând…

Paul și Francesca s-au privit cu subînțeles. Eu îi priveam la fel de nedumerit. Într-un sfârșit, Francesca a umplut vaza cu apă și a pus lalelele în ea. Crinii erau aruncați neglijent în chiuvetă.

-Este un domn cu noi, dragă, a zis Paul cu un aer încurcat, uitându-se când la mine, când la gresia de pe jos. Este un prieten pe care l-am întâlnit recent; m-am gândit că ai vrea să-l cunoști.

Și-a întors privirea moartă în direcția mea, pentru că am făcut un pas în față și m-a auzit. Am stat într-o liniște adâncă timp de câteva secunde. Femeia cu ochii de un albastru imposibil m-a întrebat cu o voce dulce, dar obosită:

-Eu sunt S, încântată. Mi s-a părut că a zâmbit, un zâmbet amar și abia observabil care a durat o clipă.

-Eli… Eliot, domnișoară; plăcerea este de partea mea.

A zâmbit. De data aceasta, a durat ceva mai mult și parcă nu mai exprima amărăciune, ci amuzament.

-Eliot? Domnule, aveți un nume neobișnuit. Și frumos, de altfel. Și a tăcut, cufundându-se parcă într-o lume a ei.

Francesca a început să decojească o portocală, Paul a întrebat-o ceva pe S, iar eu stăteam acolo, într-o parte, martor la o scenă desprinsă ca dintr-o poză veche. Mi-a inspirat familia reunită, mama decojind o portocală, tatăl ținându-și fiica tandru de mână. S nu părea deloc bătrână. Deși avea aproape treizeci, încă păstra chipul unei adolescente târzii. Pielea albă, mată, umerii ascuțiți, mici, și părul lung, sănătos, inspirau o jună dintr-o pictură medievală. Și totuși, văzând acest tablou de familie, nimeni nu și-ar fi dat seama că Paul ține de mâină nu o fiică, ci o soră.

Stăteam stânjenit ceva mai departe decât ei. O priveam pe femeia din pat fără jenă; nu mă putea vedea, de acea o scrutam cu privirea, îi măsuram fiecare centimetru din piele, fiecare buclă ce-i cădea ușor pe spate, fiecare șuviță ce se culca pe brațele ei. Era nemărginit de frumoasă, mai frumoasă chiar ca atunci când am văzut-o pentru ultima dată.

Cu o seară înainte, am ieșit cu Paul la o cafea. Plimbarea pe străzile orașului mi-au trezit o acută nostalgie: nu am mai fost aici de atâția ani și totuși țin minte parcul, bulevardul, mirosul de covrigi de pe lângă simigerie, porumbeii de lângă mall, făntâna arteziană din piață. Orașul pare la fel, și totodată e mult mai trist, mai cenușiu. Aleile din cartierul x, cândva pline cu măceș sălbatic, înflorind primăverile, transformând bulevardul într-un tunel al îndrăgostiților, astăzi nu mai este. În schimb, au apărut bănci, alei asfaltate și flori sezoniere pe margină. Și totuși, aleea de măcieș îmi va lipsi; acolo am văzut-o pentru prima dată.

Stăteam pe o terasă drăguță, mesele erau toate ocupate de diferite categorii de oameni – era o seară frumoasă, cu miros de primăvară. La masa de lângă stătea un cuplu, ceva mai încolo un grup gălăgios de liceeni și mai rezervat, în colț, o bătrânică și prietena sa. În aer, se simțea  parfumul domnișoarei de alături, țigările mele și cafeaua lui Paul. Am vorbit puțin despre afaceri, despre campinatul național de tenis, despre ce spectacole se vor da la filarmonică. Paul a devenit dintr-o dată serios.

-Știi, am primit un post în Berlin. La o universitate faină. Pot pleca împreună cu familia, am obținut un contract de câțiva ani cu posibilitatea de a-l prelungi. Nu mai pot să stau în țara asta – Francesca vrea un viitor frumos pentru fiică-mea, și eu la fel. În plus, avem mai multe oportunități acolo…

-Înțeleg… Dar asta înseamnă că am putea să ne vedem mai des. Desigur, în câțiva ani, când revin și eu la afacerile mele. Am obosit. Munca nu mă mai bucură, am lăsat tot dracului și am venit aici. Adică, i-am lăsat lui Thomas. Am nevoie de ceva timp, liniște și atmosferă ”de acasă”.

Paul m-a ascultat cu luare aminte, uitându-se cum se stinge țigara în scrumieră. Ambii voiam să ajungem la un subiect ce ne frământa. Pe mine, ca pe acel tânăr de acum câțiva ani buni, student sărac și cu idei materialiste; pe el, profesor începător la facultate. Voiam să vorbim despre ea. Am deschis primul subiectul.

– Zi-mi, ce mai face… ea?

Cu o ușoară tresărire, Paul și-a plecat ochii în ceașca cu cafea încă fierbinte.

-Nu știi? E…spitalizată. De patru ani deja…

A venit rândul meu să treasar. Nu știam nimic, nu am mai aflat nimic despre ea în acești ani cât am fost plecat. Mă așteptam să aud ceva similar cu ”e bine, căsătorită, fericită, cu copii”. Cel puțin, asta-și dorea când eram împreună. Ghicindu-mi gândurile, Paul a continuat:

-Cu câteva zile după plecarea ta a nimerit într-un accident. Nu a suferit, aparent, dar a început să-și piardă treptat vederea; s-a lovit cu capul de parbriz când a intrat nenorocitul ăla în ea cu mașina. Într-o jumătate de an după incident a orbit complet. Medicii au zis că a suferit o traumă nu știu de care, că singura problemă e doar pierderea vederii. Auzi la ei, singura problemă! Paul părea înfuriat. Își strângea, involuntar, pumnul și cu cealaltă mâna amesteca de zor zahărul ce demult s-a topit în cafeaua deja rece. Pierderea vederii a fost un șoc pentru ea. A încercat să se sinucidă. De două ori. Medicii au zis că e într-o depresie prefundă. De altfel, pierderea văzului la douăzeci și cinci de ani e o traumă; asta fără să includ ce s-a întâmplat cu câteva zile înainte de accident…

Paul continua să-și amestece cafeaua. Mă simțeam penibil. Parcă tot trecutul meu s-a întors împotriva mea cu acest verdict: e vina mea! Și totuși, Paul mi-a ghicit și de data asta gândurile:

-Nu te învinui, El. Nu e vina ta… e dobitocul ăla cu mașina lui, ****-măsii! A tăcut puțin, revenindu-și. Știi, pe lângă pierderea vederii, ea nu te mai ține minte. Medicii au zis că e în urma stresului – a uitat ceva ce o deranja. Un fel de reacție a creierului ei –  Francesca zice că te-a uitat ca să nu mai sufere.

-M-a uitat? La asta nu mă așteptam. Erau câteva cuțite înfipte-n mine după ce am aflat că a fost accidentată; acum mi se înfingeau încă zece în pieptul coșului; m-a uitat așa, din durere?

Paul s-a oprit din amestecat cafeaua și s-a uitat la mine.

-Știi, nu te-a uitat complet; ține minte evenimentele, faptele, cuvintele; dar nu ține minte fața și numele. I-a zis Francescăi de câteva ori că îi pare rău de faptul că nu ține minte chipul; mai ales că nu ar fi în stare să-l recunoască vreodată… Dar te urăște, de asta să fii sigur.