Fură-mi un ultim gând

69538_459761947399250_1745097368_nPrimăvară. Briză caldă, amăgitoare, mângâie neglijent tot ce prinde în calea sa: un fir de iarbă, un stâlp de iluminare, o șuviță din părul tău. Cât timp a trecut de atunci? De cât timp, primăvara nu mai este o taină ce o împărțim doar noi doi?

Merg pe bulevardul ce parcă se trezește dintr-un somn greu. Văd o mulțime de zâmbete în jur… poate pentru că sunt studenți, tineri, prea puțin îndrăgostiți? Ce pot ști ei despre un amurg al sentimentelor, fierbinți cândva, vii, adevărate?

Un tramvai se opri în stație. Întotdeauna sunetul strident al semaforului m-a făcut să tresar din visarea de pe bulevard. Când pășesc pe asfaltul gri, moale, mă simt dusă în lumea mea ca o barcă micuță, alungată spre largul mării de valul plin de sare.

Urc alene, privind cu nesaț umbrele colorate ce se mișcă, grăbite. Universitatea, într-adevăr, e o clădire frumoasă. Păcat că tinerii din ziua de azi nu o văd. Nu duc dorul scârțâitului geamurilor vechi, de lemn; ignoră tăcerea propriilor pași în sălile imense, reci; și totuși, în această mare, se pierd pe ei, între ei. Și doar o rază, o umbră mai puțin fadă ar fi salvarea fiecăruia. Pentru mine, umbra a fost luminoasă, cu nume frumos, dar a dispărut în umbra vremii.

Cobor abproape alergând, căci întârzii. Observ stolul de ciori de lângă universitate. Parcă nu s-a schimbat nimic, parcă sunt aceleași ciori ce mi-au bântuit studenția. Loviturile de aripi nenumărate împânzesc văzduhul cu un sunet melancolic, ce-mi aduce aminte de un nume greu de uitat. Parcă a fost doar ieri, și totuși, s-a sfârșit.

Am trecut de stația de tramvai, ascultând mașinile ce claxonau la semafor. Eram absorbit de amintirile ce m-au năpădit ăntr-o clipă. Parcă sunt atât de frumoase, și, totdată, atât de grele pentru un singur om… Deodată, o amintirie, cea mai vie, îmi apare în fața ochilor. Uimită, se oprește.

Îmi continui drumul, parcă mai puțin grăbită. Ciorile și-au așezat trupurile greoaie pe crengi, judecând parcă oamenii ce se mișcă jos, pe pământ. Îmi ridic ochii și văd un chip demult uitat, reînviat într-o clipă. Se oprește la câțiva pași de mine.

-Alecu…

-Cassandra…

Și liniște. Au dispărut ciorile, briza de vânt, universitatea, studenții. Tot ce mai mișcă în această clipă din afara timpului sunt două perechi de ochi ce se sor reciproc, ca într-o ultimă luptă pentru viață. Apoi, realitatea lovește din plin, trezindu-i la viață. Totul e trecut, nu se poate nimic repara.

Și totuși, e un trecut pe care l-am trăit cu nesaț!

Și totuși, e un trecut ce se poate împărți numai la doi, între noi.

Restul, e pură ficțiune.

Primăvară. Briză caldă, amăgitoare, mângâie neglijent tot ce prinde în calea sa: un fir de iarbă, un stâlp de iluminare, un ultim gând furat…

Inspirat de

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

4 responses to “Fură-mi un ultim gând

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: