Martorii n-au dreptul să tacă de Oliver Lustig

17369619Am început să citesc cartea cu scepticism, știind că va urma povestea evreilor exterminați de regimul nazist. La început, mi s-a părut cam stupidă forma relatării, căci semăna mai mult cu o sursă bibliografică decât cu acțiunea unui roman. După primele 50 de pagini, m-a dezamăgit –  lamentările personajului principal, Innfred Samson, care-și varsă durerea în capul unui prieten german, Dietmarr, mânat de ideea că toți foștii SS-iști, și nu numai, ar trebui judecați.

Am reluat cartea a doua zi, ca să găsesc în continuarea acțiunii ceea ce mă atrage în cărțile despre război: durerea. Poate pare a fi un lucru sadic, inuman să citești cu sufletul la gură despre moartea unui om, dar mai ales a unor mase de oameni nevinovați. Totuși, trecând peste acest aspect, lectura a început să mă fascineze. Pe alocuri, totuși, vocea prea subiectivă a autorului, care până la sfârșitul romanului  nu a reușit să devină una cu personajul, îmi diminua pofta de a citi mai departe. Samson ba este ziaristul înflăcărat, în căutarea tatălui demult pierdut, ba autorul, ba vocea întregii comunități evreiești ce a supraviețuit Holocaustul.

Ceea ce m-a fascinat a fost, totuși, mulțimea de detalii asupra modurilor în care mureau oamenii. Nu vreau, și nici nu am dreptul de a judeca și de a atribui anumite evenimente realității; tot ce mă interesează este acțiunea din interiorul cărții, nu realitatea din care a fost inspirată.

Un alt lucru interesant este procesul propriu-zis, unde personajele par a fi foarte reale, deși în realitate sunt niște umbre demult pierite. Felul în care are loc procesul, martorii, acuzarea, dar și apărarea, într-un interminabil foc de argumente și contraargumente captează cititorul, ducându-l în acea sală sufocantă, unde se decide un destin comun, atemporal, poate prea subiectiv, și totuși în culori vibrante și lumini puternice.Personajul ce mi-a plăcut cel mai mult a fost acuzatul – Pitshemann, căruia i se atribuie numai fapte crude, inumane, deși nimeni nu se întreabă prin pe prismă este privit acest om și de ce anume prin cruzime i se conturează chipul în fața tuturor.

Pentru mine a fost o carte situată undeva la mijlocul scării de notare – lucru datorat acelei subiectivități ce îmi tot sărea în ochi, nepotrivită parcă fix în momentele în care începea acțiunea adevărată.

 Finalul – neașteptat, prea uman parcă. Mă așteptam la un apogeu, care s-a adeverit doar un val, care s-a lovit prea repede de mal. Tutul s-a terminat brusc, pe fugă parcă, ceea ce am lăsat pe seama faptului că Samson, aparent atât de subiectiv și înflăcărat se potolește brusc, trecând inexplicabil la niște generalități,  răspunsul lui fiind un clișeu, depărtându-se total de Infred Samson pe care l-am văzut pe tot parcursul romanului.

O carte destul de bună pentru o lectură plină de imagini șocante pentru firile mai sensibile, lacrimogenă pentru unii, bibliografică pentru alții, sau ficțiune pură pentru o altă categorie de cititori. Iar  tăcerea, drept o excepție, aici își pierde valoarea „de aur”, devenind un sinonim cu uitarea.

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: