De ce nu îmi plac grătarele cu multă lume

Și când zic multă lume, mă refer la cel puțin cinci familii, cu tot cu odraslele lor. Nu că n-ar fi copiii niște ființe drăgălașe, suportabile pentru cel mult o oră – în cazul celora mofturoși și alintați, dar în ceea ce privește copiii tâmpiți, e altă poveste.

Deci am fost astăzi la un grătar în cinstea zilei de naștere a unei nepoate, a împlinit un anișor. Mămica ei, puțin obosită, aranja masa, împreună cu alte femei. Taică-su mergea cu sticla de coniac să cinstească oaspeții – că așa e primit la noi, să bei ce ți se toarnă fără să comentezi – un fel de lege nescrisă, moștenită din străbuni, de pe vremea lui Burebista.

Pe lângă oamenii cunoscuți, mai erau și câteva familii tinere, cu câte două-trei odrasle fiecare. Totul bine și frumos, voie bună, muzica prea tare și prea de prost gust – dar na, poate eu sunt mai cu moț.  La un moment dat, apare un câine de pe undeva, și spre surprinderea mea, chiar prietenos, am reușit să mă apropii de el și să-l mângâi. Masa noastră era aranjată fix lângă o salcie superbă, în floarea vârstei, foarte verde și cu crengile până la pământ. Și niște handicapați de copii – că altfel nu ai cum să le zici, s-au apucat să se agațe de crengile cele mai subțiri ale copacului, rupându-le. Când le-am zis să se oprească, au rânjit doar, ca niște troglodiți ce sunt. S-a apropiat apoi și maică-sa, aparent o doamnă de treabă, dar prea plictisită pentru a se uita la ce-i fac odraslele, și pe lângă asta, total dezinteresată de faptul că plozii ei se balansează pe un copac și-l rup. Dar na, la țară la mine este un lucru normal să fii țăran- și nu în sensul de agricultor, ci în sensul de individ cu un comportament inadecvat, ce nu prea gândește. Păi revenind la micile progenituri, s-au apucat să rupă crengile tinere ale copacului, ca să… lipească câteva nuiele bune pe spatele câinelui despre care am pomenit, croindu-i câteva lovituri bune, ca din Rai – că bătaia de acolo-i ruptă, așa-i? Și culmea, mă-sa nu a zis nimic, tac-su nu a zis nimic, nimeni nu a zis nimic, căci dansau pe niște melodii sensibile, unde cineva toarnă țuică altcuiva din butoi și altcineva își prinde nevasta moartă de beată undeva prin șanț. Deep, so deep.

Iată de ce nu suport categoria asta de oameni: violenți și descreierați, cu lipsă de orice fel de cultură. Și problema e că reprezintă majoritatea, și e plin orașul ăsta de indivizi ce-și zic părinți, dar își lasă odraslele hai-hui să facă ce vor, să distrugă natura, să fie violenți așa, din plăcere, fără a-și introduce copiii la unele chestii precum protecția mediului înconjurător, respectarea viețuitoarelor din jur, gândirea pozitivă sau procesul de gândire în sine.

Închei totuși această frustrare cu câteva poze pe care am avut destul timp să le fac, căci nu aveai cu cine vorbi, nu-aveai cu cine!

Această prezentare necesită JavaScript.

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

One response to “De ce nu îmi plac grătarele cu multă lume

  • Vlad

    Clar, mai multă plăcere am avut savurând pozele. Frumoase! Şi privind oamenii, mă bucur puţin că nu sunt singurul care cunoaşte astfel de comportamente.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: