Povestea celor zece Harite și a tânărului Cer

Într-o lume în care realitatea zeilor se împletea cu cea a muritorilor, a apărut un nor gri pe cerul imaculat; era Tiamat, o harită cu o privire fulgerătoare și gânduri negre ascunse sub buclele de aur. Aceasta s-a plictisit de viața boemă pe care o ducea, și, plictisită, a aruncat o umbră pe chipul lui Dionis. Ademenindu-l cu ochii ei de un albastru șters de timpuri, aceasta i-a furat culoarea vie din ochi. Întrând în casa zeului, Tiamat s-a autodeclarat stăpână, devenind astfel regina Cerului. În timp ce tânărul Dionis, lipsit de culoarea dăruită de mama lui, Altjira, își pierdea timpul într-un univers decăzut și trist, Tiamat conducea regatul ei vast, rânjind răutăcios pe sub pleoape.

În lumea mică din realitatea muritorilor, Tiamat și-a îngropat, cu mult timp în urmă, unicul vlăstar, pe care l-a și uitat. Vlăstarul era harita Enlil, o ființă firavă și naivă ce de foarte mult timp călătorea prin lume, întâlnind oameni ce o urau sau le era frică de ea; trăind o eternitate, aceasta a ales să își petreacă timpul în singurătate. Părinții ce au crescut-o au murit; prietenii, la fel. A iubit în nenumărate rânduri suflete frumoase și le-a îmbrățișat la ultima suflare. Enlil suferea; timpul ei nu avea niciun rost, iar cei din jur nu-i puteau explica de ce viața ei s-a oprit la vârsta tinereții.

Harita a ajuns pe tărâmul iernii și a apelor. Înconjurată de liniște, aceasta a întâlnit-o pe Agni, o femeie frumoasă, brună, cu o privire maternă. Cunoscându-i originea, căci deținea istoria timpului, Agni i-a spus să caute turnul izolat din iarna din sufletul ei, căci acolo se află răspunsul. Enlil și-a reamintit toată tristețea, toată singurătatea ce o îmbrățișa cu o gheară ascuțită, neînduplecată. Într-un târziu, cerul și-a desprins aripile și a trezit-o în turnul care i-a descătușat tăcerea. Albastrul eternității din turn a vrăjit-o; o chema, o implora, prin licăririle sale, să-i găsească stăpânul. Ființa melancolică a schițat un zâmbet:  a apărut un țel în viața ei lipsită de lumină.

Pășind printr-o pădure ce se îmbrăca în primăvară, harita întâlni o creatură minunată, cu un zâmbet presărat cu sărutări de fluturi; era Amaterasu, harita ce aducea primăvara în sufletele rănite. Văzând-o, Enlil și-a amintit de o ființă care citește gândurile frumoase din inimile oamenilor, o ființă ce nu se arată nimănui decât celora care au un timp prețios. Dar de ce a văzut-o ea, o ființă neînțelească, cu un timp etern în urma ei, cu un timp ambiguu în fața ei? Bătăile de aripi au trezit-o, căci Amaterasu îi zâmbea enigmatic. Transmițându-i un zâmbet cald prin lumina ochilor, Amaterasu dispăru, lăsând în urmă praf mov de pe aripile fluturilor ei.

Noaptea, Enlil s-a aciuat sub un copac bătrân, gândindu-se la drumul ce se deschidea în față. Sub lumina calmă și rece a lunii, apa din lacul din apropiere începu să se miște lent, mânată de o forță inexplicabilă; s-a auzit un șuerat prelung a unei păsări adormite și pe oglinda apei apăru o femeie frumoasă, cu mânile albe, semănând mai mult a stafie. Era Sekhmet, care, admirând în tăcere bolta presărată cu iubiri ciobite, aștepta ceva. Într-un târziu, a apărut o altă harită; era Azeban, zâmbind drăgălaș. Mama și fiica au început să danseze, abia atingând apa, abia deranjând aerul. Enlil le privea cu admirație și, totodată, cu o ușoară nostalgie; nu mai ținea minte cum arăta mama ei, nici vocea ei, nici zâmbetul ei…

Dimineața o trezi devreme, odată cu soarele ce abia își arăta chipul somnoros de după orizont. În cer plutea un miros de liliac primăvăratic, iar saltul unui pește în lac trezi o harită a zorilor. Voltumna, căci ea era, și-a despletit părul de aur, ignorând prezența ființei cu părul roșu ce îi sorbea frumusețea cu ochii ei de chihlimbar stins. După ce-și termină toaleta, Voltumna își aminti de Enlil și, fără niciun cuvânt sau o emoție pe față, aceasta  îi întinse o agrafă făcută din pietre de smarald și ochi de pești aurii. Enlil a prins-o în păr, observând cu stupoare că devenise o pasăre mică, semănând cu o vrabie cu aripi mici și sidefii. Scoțându-și agrafa, harita își recăpătă chipul; Voltumna dispăruse odată cu rozul cerului.

Continuându-și drumul prin pădure, Enlil ajunsese într-un oraș mare, luminat de soarele imens de pe cer. Totuși, chipurile oamenilor nu păreau fericite; în palatul regal sălășuia o creatură ce fura zâmbete. Era harita Apophsis, cea care se hrănea din admirație. Secând orice privire a oamenilor din jur, aceasta deveni din ce în ce mai sumbră, înconjurând orașul cu un fum sumbru, otrăvit. Văzând pata neagră de pe pământ, Tiamat a ademenit-o pe Apophsis cu gânduri înșelătoare, cerându-i timpul în schimbul admirației eterne. Harita narcisistă s-a împotrivit; dar Tiamat știa ce știa, arătându-l pe Dionis ce-și petrecea siesta sub un pom de nufăr. Harita cu vocea de cleștar și-a pierdut inima în ochii albaștri ce o priveau absenți. De atunci, Tiamat a scăpat de grija lui Dionis, lăsându-l sub aripa protectoare a lui Apophsis, astfel păstrându-și sufletul curat al tânărului, otrăvindu-l doar cu răutatea ei ce aprea sub forma unor nori gri pe cer.

Enlil a auzit o melodie tristă venind dintr-un colț izolat al orașului. Îndreptându-și pașii spre sunetul melancolic, aceasta și-a oprit respirația ascultând de mânile ce tremurau pe corzile lirei; era Dionis, adâncit într-o contemplare a muzicii pe care o considera singura scăpare. De când Tiamat i-a furat sufletul și Apophsis îl sufoca cu dragostea ei, tânărul găsea liniște doar în lira dăruită cândva de Vesta, harita pe care nu a văzut-o nimeni și niciodată în afară de el, Cerul. Se zicea că aceasta ar fi nimerit în ghearele lui Tiamat, căci Vesta era soarele însuși, lumina ce dăruia pacea interioară Cerului.

Dionis privi spre cer; palatul lui Tiamat era tot acolo, gri și aproape transparent. Vântul îi gâdila părul bucălat, de culoarea spicului de grâu. Ochii, odată albaștri, erau de un gri spălăcit; culoarea a pierdut-o odată cu sufletul. O pasăre îl lovi cu aripa, făcându-l să-și întoarcă fața.

O clipă i-a fost de ajuns să înțeleagă că în fața lui se află Iubirea; Enlil plângea, ascultând atingerile ușoare ale degetelor pe strune. Văzându-i chipul întristat, Dionis a simțit o durere inexplicabilă acolo, acolo unde cândva era sufletul. Enlil și-a coborât ochii în pământ: a simțit o dorință mistuitoare de a îmbrățișa ființa din fața ei. Ce erau toate iubirile efemere de până atunci! Ce era timpul ei etern, timpul ce nu i-a păstrat nicio amintire despre chipurile dragi cândva.

Idila privirii celor doi a curmat-o Apophsis, apărută de undeva din nicăieri. Furioasă, văzând că tânărul nu mai este sub vraja ei, că ochii privesc o altă ființă, aceasta a văzut în Enlil o bucată de carne demnă de a fi aruncată în gura leilor. Văzând răutatea ochilor de smarald, harita și-a prins în păr clama dăruită de Voltumna; pasărea mică și-a luat zborul într-o direcție necunoscută.Era o lașă, fugind de sub privirea violentă a stăpânei regatului.

Câteva eternități Dionis a căutat-o. Acel ceva din interiorul lui nu putea să-i uite chipul și lacrimile stârnite de melancolia lui. Petrecerile, viața boemă și lipsită de sentimente l-a plictisit. Vraja lui Apophsis s-a stins, iar chipul ei devenea din ce în ce mai slut; timpul nu ierta. Ce s-a întâmplat, totuși, cu tânăra și suava ființă cu nume necunoscut? Se întreba Dionis, uitându-se cu tristețe în direcția în care a dispărut pasărea cu aripile sidefii. Un vis l-a trezit.

Se făcea că era mic, alintat de Altjira. În împărăția lui, în Cer, lucrurile păreau neschimbate: ape albastre, nimfe cu voci de miere, Vesta, zâmbindu-i cu toată căldura. Totuși, ceva părea diferit; harita, de obicei tăcută, i-a povestit despre lumea muritorilor, o lume pe care o vedea în fiecare zi, o lume despre care nu i-a spus niciodată tânărului Dionis. Zâmbindu-i, Vesta l-a îndemnat să caute o mare roșie de la capătul celui de-al doilea tărâm. Ciudat lucru, i-a uitat numele; i-a spus că și-l va reaminti la timpul potrivit.

Voltumna apăru în fața lui a doua zi. Cu o tristețe nemărginită în suflet, aceasta i-a înmânat agrafa lui Enlil. Tânărul se cutremură: pasărea pierise? Harinta însă îl liniști. Pasărea nu pierise, dar dispăruse. Plecându-și ochii, Voltumna i-a șoptit că Apophsis a găsit-o și i-a furat agrafa. Tiamat, înfuriată, a ascuns-o pe Enlil la fel cum a ascuns-o pe Vesta – într-un loc și timp și spațiu în care nimeni în afară de ea nu poate pătrunde.

S-a adeverit că visul nu a fost o iluzie, Vesta a găsit o modalitate de a-l îmbrățișa din nou pe tânăr. I-a spus să caute o mare roșie, dar unde ar fi găsit Dionis roșu în orașul lui Apophsis, femeia ce-l ținea captivă prin dorința ei d a fi admirată? Răspunsul a fost agrafa, căci într-o noapte s-a auzit țipătul înfricoșător al haritei: Dionis fugise, transformat fiind de agrafă într-o pasăre. L-a căutat zădarnic; s-a plâns lui Tiamat, dar nici aceasta nu putu să-l găsească. Ceea ce nu știau ele este faptul că agrafa nu pe toți îi transforma în păsări…

Câte decenii s-au scurs de la ultima privire a ochilor lui Dionis? Apohsis nu mai știa; Tiamat i-a uitat chipul; oamenii i-au uitat existența. Și totuși, undeva pe tărâmul oamenilor, o creatură veșnic tânără căuta o mare roșie. Zădarnic, căci nicio apă nu-i reamintea de părul ființei ce i-a lăsat o amintire dulce în minte. În fiecare noapte îi visa chipul, chipul înfrumusețat de un zâmbet trist, de ochi lăsați în jos, de păr roșu, ondulat, lăsându-se delicat pe umeri. Vesta nu a mai apărut nicioadtă; Dionis și-a pierdut speranța. Marea roșie nu exista; deci a murit Iubirea.

Dezamăgit și trist, acesta s-a aruncat în timp, străbătând pământul în neștire. Într-o noapte de primăvară, s-a trezit purtat spre un loc pustiu. Luna era absentă în noaptea aceea, stelele și-au ascuns chipul după nori. Într-un întuneric absolut, Dionis și-a îngropat chipul în palme și a jurat că își va recăpăta sufletul  odată cu ivirea zorilor, oferindu-i timpul său lui Tiamat în schimbul culorii ochilor săi; voia să moară.

Dimineața l-a trezit sub un cer imens, fără niciun nor: Tiamat plecase pe un alt tărâm, lăsându-și castelul gri suspendat undeva între cer și orizont. Imaginea ce i s-a deschis tânărului l-a frapat: în fața lui se întindea o mare imensă, de un roșu viu. Florile își întindeau delicat petalele spre cer. I-a trecut un gând fugar, că, poate, Vesta nu greșise, dar se sperie de speranța ce îi încolțea în locul în care îl durea dispariția haritei. Totuși, picioarele l-au dus singure spre flori; acestea, văzându-l, au început să se clatine, de parcă erau pe cale să leșine. Dionis s-a aplecat spreo floare, a îmbrățișat-o și a sărutat-o. Brusc, vântul îl lovi în față; simți că tulpina fragedă se transformă în piele albă, frunzele firave – în mâni subțiri, petalele în păr roșu, ondulat, mirosind a rododendron. Deschizând ochii, Dionis o privi pe Enlil, ființa cu ochii plecați în pâmănt. I-a ridicat bărbia și a a întrebat-o cum o cheamă. Auzindu-i numele, a prins-o și mai strâns în brațe și îi șopti toate gândurile ce îl frământau; despre imaginea ei pe care nu a putut să o șteargă din minte; despre fuga din palatul lui Apophsis; despre căutarea îndelungată și deznădejdea din nopțile reci, când credea că a pierdut-o pentru totdeauna. Enlil plângea cu fața îngropată în pieptul lui.

Așa se termină povestea, povestea unei regăsiri în afara timpului. Ce s-a întâmplat mai departe? Nimeni nu știe. Apophsis, cu toată ura ei, și-a ascuns sluțenia în palat, Tiamat și-a continuat domnia pe Cer. Vă întrebați dacă Dionis și-a recăpătat sufletul? Nu, căci cerul este la fel de albastru și stăpânit de harita cu gânduri negre. Dionis nu și-a recăpătat sufletul, dar și-a recăpătat culoarea ochilor: într-un vis, Vesta i-a zis pe nume: de fapt, îl chema Dagon, căci așa l-a numit Altjira, mama; Dionis era numele dăruit de Tiamat. Ce s-a întâmplat cu Enlil? Nimic trist, căci harita a găsit fericirea în ochii albaștri al sufletului ei pereche. Ce fac ei acum și unde sunt?…

Dagon  și Enlil

În fiecare vară, Enlil, cu părul ei roșu răsfirat pe pământ sub formă de maci, îl îmbrățișează, zâmbind, pe Dagon, care o privește cu ochii lui imposibil de albaștri și curați. Cerul îmbrățișează Pământul; Iubirea este veșnică.

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. View all posts by Elena Druță

3 responses to “Povestea celor zece Harite și a tânărului Cer

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: