Scrisoarea unui copil demult pierdut

X02 by tomasz alen kopera…Femeia ce avea grijă de mine nu îmi era mamă. În nopțile triste de noiembrie îi visez chipul: statură înaltă, piele împestrițată de o alergie urâtă, păr lung, mereu strâns în coadă și ochi aproape negri, mereu scrutători, mereu învrăjbiți. Femeia aceea mă ura. Copil fiind, consideram că replicile ei privind comportamentul meu sunt juste; că avea dreptate când mă numea ”porc nenorocit” dacă nu clăteam ceașca din care am băut ceai. Că eram un ”copil nerecunoscător” când educatoarea îi zicea că nu sunt printre primii.  Că eram un ”leneș” dacă nu mă trezeam la șase dimineața ca să duc bovinele la deal, să pască. Că eram ”o pocitanie” când mă uitam în oglindă. Îi țin minte și astăzi vocea ascuțită, rece, o voce ce-mi trezea lacrimi în ochi când o auzeam din depărtare, chemându-mă.  Mă întrebam adesea de ce chemând-o pe sora mea vocea aceea devenea dulce ca mierea.

Într-o vară trebuia să mergem la grătar. Mama m-a chemat afară, să o ajut să întind rufele. O vecină s-a apropiat de noi, a schimbat câteva vorbe cu femeia cu ochi scrutători, după care m-a întrebat ce mai fac. Țin minte totul de parcă ar fi fost ieri: o zi splendidă, cu iarba încă proaspătă de rouă, cu soarele cald, îmbietor, cu miros de mere coapte în aer. Eram fericit, i-am zâmbit și așa, dintr-o dată, i-am împărtășit o bucurie ce îmi poseda gândurile de mult timp: astăzi mergem la grătar!

Doamna mi-a zâmbit, după care, spunându-i ceva mamei, a plecat. Am continuat să-i întind hainele ude în tăcere. Când ultima bluză era pe sârmă, am luat ligheanul și am urmat-o în casă, zâmbind mie însumi. Odată ce s-a închis ușa, toată lumina a dispărut ca prin farmec. Nu știu dacă m-am speriat pentru că brusc a devenit întuneric, sau pentru că, la fel de brusc, am simțit urma unei mâni grele pe fața mea. În întuneric, i-am auzit vocea tăioasă: ”cine ți-a zis să spui că mergem la grătar? Ce, crezi că toată lumea trebuie să știe? Nu trebuie să zici la nimeni, la nimeni, ai înțeles?! Copil tâmpit…”. S-a auzit telefonul sunând undeva în altă cameră. Femeia m-a părăsit, lăsându-mă într-o beznă rece, cu obrazul arzând, cu nodurile din gât sufocându-mă.

Când am ajuns la gimnaziu, am fost întâmpinat de o clasă binevoitoare. Aveam colegi interesanți, timp liber în pauze pentru a ne cumpăra covrigi  și a-i ronțăi în ore sau pentru a ne bate cu bulgări de zăpadă sau sticle cu apă, după anotimp. Într-o zi însă am făcut o boacănă, mai mulți colegi, s-a făcut consiliu, au fost chemați părinții la școală. Mama a stat toată ședința tăcută pe scaun, fără să mă bage în seamă. Avea pe chip crispat un zâmbet ciudat. Nu a scos o vorbă până când nu am ieșit din clădire. Era o pauză, toată lumea stătea afară, colegii mă priveau cu interes. Mamas-a întors, brusc, aruncându-mi cuvinte grele, având grijă să o audă toată lumea. Mi-a zis cât de nenorocit sunt; că am făcut-o de rușine, că nu pentru asta m-a trimis la școală, că nu a muncit toată viața ca să ajungă să crească un copil atât de rău și tâmpit ca mine. Perechile de ochi din jurul meu îmi priveau fiecare parte din ființă; urechile din jur auzeau tot adevărul despre mine. Mama continua să mă certe, gesticulând nervos prin aer.  Voceai ei părea un cuțit imens ce mi se inplantează în suflet; continua să-mi zică cât de proastă a fost decizia să mă ia…

Au trecut ani buni de atunci, dar vocea ei îmi tot răsună în minte, în nopțile reci de decembrie când e frig și nu pot dormi. De undeva din timp mă cheamă, mă cheamă ca să-mi reproșeze cât de multă durere i-am adus. Mă cheamă ca să-mi spună cât de mult îmi urăște chipul. Sau poate că mă cheamă ca să-mi spună încă odată,  ca în seara în care am văzut-o la bucătărie cu sticla în mână, că sunt o povară pe capul ei, o povară pe care a adus-o în casă dobitocul de taică-meu…

Băiețelul a împăturit foaia și a scos o brichetă din buzunar. Stătea pe acoperișul unei clădiri părăsite, uitându-se în zare. A apropiat bricheta de foaie și s-a uitat cum literele albastre se topeau, încet, într-o masă cenușie ce mirosea a vise spulberate. Și-a aprins o țigară și a tras un fum, uitându-se îndelung la norii albi ce străbăteau lin cerul albastru, imens…

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

3 responses to “Scrisoarea unui copil demult pierdut

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: