Te rog, te rog să nu mai arunci iubiri…

Vis (sursă: tumblr)Zi-mi, în noaptea aceea ai plâns?

Vocea venea undeva de lângă mine.

Zi-mi, în noaptea aceea mi-ai dus dorul? Ai plâns odată cu soarele ce apunea, vesel, după locul în care ne-am sărutat cu ochii pentru prima dată?

Nu înțelegeam nimic. În jurul meu plutea un întuneric de nepătruns. Nu știam dacă dorm sau chiar o aud. O voce necunoscută mie, tristă și totodată impregnată cu ceva luminos. Nu mă puteam mișca, nu îmi simțeam inima bătând. Nu știam dacă respir sau dacă mor. În jur era o liniște zdrobitoare. Vocea ei se auzea clar, undeva lângă mine, și totuși nu o puteam vedea. Continua să vorbească de parcă nu era nimeni lângă ea; și totuși știa că sunt acolo; simțeam că vorbea cu mine.

-Zi-mi, ți-ai amintit vreodată de mine? De cum zâmbeam? De cum fredonam melodii? De cum mergeam pe stradă? Ții minte dacă aveam mersul lent sau rapid? Dacă aveam ochii negri sau albaștri? Dacă eram înaltă, scundă, frumoasă, interesantă, gri… zi-mi, mă mai ții minte?

Ultima întrebare s-a auzit în ecou undeva departe. Nu vedeam nimic, nu simțeam nimic, și totuși vocea mi s-a părut usturătoare, dureroasă. Nu știam cine e în spatele acelor cuvinte; nu știam ce vrea de la mine. Am stat în tăcere o perioadă nedefinită de timp. Într-un târziu, a continuat, ceva mai încet:

-Zi-mi, e dureros să arunci iubiri? Zi-mi, cum e să arunci oameni din viața ta? Cum e să uiți de existența lor în câteva clipe, după câțiva ani de zâmbete îndrăgostite în fiecare zi? Zi-mi, căci eu nu știu. Eu nu știu cum să arunc oameni așa, dintr-o dată, brusc, fără nicio explicație, fără niciun regret. Eu nu știu cum să le uit fața, zâmbetul, mersul, ochii, cuvintele într-o clipă; eu nu știu cum să mă prefac că în  viața mea nu mai există niciun loc pentru ei; eu nu știu cum să pretind că nimic nu s-a întâmplat. Zi-mi, cum e să arunci iubiri?

Vocea devenise ciudată; parcă încerca să se stăpânească, să nu treacă într-un strigăt sau în plâns. Am simțit un gol imens în suflet. S-a adăugat și o tristețe neînțeleasă, iar împreună cu întunericul din jur s-a transformat într-o stare delirantă. Nu știam unde mă aflu, nu știam ce e cu mine, nu știam ce vrea vocea și nu știam ce vrea de la mine în primul rând.

Am încercat să-mi amintesc ceva; o zi, un om, o întâmplare, motivul de ce am nimerit aici, într-un loc nedefinit, într-un timp nedefinit, alături de o voce nedefinită ce mă tot întreba lucruri la care nu m-am gândit niciodată. Ceața din capul meu părea mai densă decât negura din fața ochilor mei; m-am dat bătut. Cui îi pasă? Nu înțelegeam ce se petrece în jurul meu și asta era singurul lucru ce conta.

Un timp, a domnit o liniște apăsătoare ce mi-a ascultat gândurile care, de altfel, erau difuze. Mă așteptam să aud vocea din nou, dar nu se întâmpla nimic. Mă întrebam de cât timp stau aici, dacă timpul are vreo putere asupra acestui loc. Am auzit vântul undeva departe, alungând un val. M-am întrebat dacă sunt pe malul unei ape, dar nu; nu mirosea a sare, nici a alge, nici a foc de tabără. M-am dat bătut; eram prins într-o iluzie pe care nu o puteam înțelege și nici măcar nega. Am rămas cu gândurile mele.

Într-un târziu, s-a aprins un foc în fața mea. S-a aprins atât de brusc încât am uitat, pentru o fracțiune de secundă, ce înseamnă focul și cum arată culoarea portocalie. Bezna din jur s-a transformat într-un indigo închis, presărat cu pete albe sus și câteva negre, mai reliefate, prin părți. Deci eram într-o pădure, sub un cer plin de stele, înconjurat de copaci bătrâni și goi. Mi-am dat seama mai târziu că și eu stăteam sub un copac. Ciudat lucru însă; în jur, plutea mirosul de lemn ars, de flori văratice, de sare și fluturi, însă copacii erau goi, desfrunziți, treziți parcă dintr-o iarnă grea și la fel de eternă ca întunericul ce mă înconjura nu demult.

S-au auzit bătăi de aripi în preajma mea; am ridicat capul. Pe copacul sub care stăteam se aciuaseră niște păsări măiestre. M-am uitat lung la ele: una își curăța penele moi, azurii, strălucitoare, trecând cu ciocul printre firișoare. Alta, mai sus, își arcuia grațios gâtul. O altă pasăre, mai apropiată de mine, a început să cânte ceva foarte trist, șuierând în lumina focului. O altă pasăre a început să valseze încet, sărind ușor de tot de pe o creangă pe alta. În vârful copacului stătea o pasăre ce  se uita drept înainte. Penele de aur se odihneau pe carnea fragedă a trupului ei. Era singura care nu părea interesată de mine. Și totuși, i-am auzit vocea:

-Zi-mi, e dureros să arunci iubiri?

Aceeași voce. Deci era o pasăre. Brusc și-a luat zborul, etalându-și aripile mari și frumoase în câteva cercuri pe fundalul stelelor, ca mai apoi să coboare în fața mea. În clipa în care a atins pământul s-a transformat într-o femeie. Dacă era frumoasă? Nu știam; o vedeam ca prin ceață. Nu îmi dădeam seama dacă e înaltă sau scundă, dacă are piciorul frumos, dacă are părul lung sau scurt, dacă poartă rochie sau nu. Dintr-o dată, toate culorile și-au pierdut denumirea. Am rămas doar eu, femeia și copacul sub care stăteam, totul cufundat într-o nuanță de alb-negru. Păsările din copac și-au ascuns capul sub aripă. Vocea femeii părea că se apropie, deși nu-i puteam desluși nici talia, nici fața, nici pasul. Era undeva acolo, ireală și totuși privindu-mă. Mi-a vorbit calm, pentru ultima dată:

-Te rog, te rog să nu mai arunci iubiri. Te rog, fii onest cu propriile sentimente. Te rog, nu mai transforma suflete frumoase în păsări; căci suferă, străbătând nopțile în zborul lor etern și singuratic. Te rog, nu călca în picioare oamenii ce te iubesc; te rog, nu uita că într-o zi vei fi cenușă. Te rog, amintește-ți, uneori, de vocile ce ți-au zâmbit din toată inima…

M-am trezit în patul meu. Afară era o zi mohorâtă, de aprilie întârziat. Ceasul de pe perete mergea așa cum îl știu de atâția ani: tic-tac… tic-tac… Mă uitam prostit la tavanul alb și el la fel de inspirat la mine: eram acasă, în patul meu. Deci a fost un vis. Ce vis oribil!

M-am ridicat și m-am îndreptat spre bucătărie. Aveam nevoie de cafeaua mea. Într-o oră și jumătate trebuia să fiu la servici. Am spart ceașca mea preferată. O ceașcă veche de nu știu câți ani. Galbenul de pe ea s-a făcut de un gri-verzui; peștișorii albaștri și-au pierdut și ochii, și solzii. Îmi plăcea ceașca, îmi amintea de tinerețea mea și de oamenii de atunci. ” Zi-mi, cum e să arunci oameni din viața ta?”. Mi-am amintit de voce și mi-a venit o stare inexplicabilă. Ce vis tâmpit pentru o zi de luni!

Mi-am băut cafeaua, am ieșit din casă. A trebuit să revin, să-mi iau fularul. Un fular drăguț, de un verde închis, la fel de vechi ca ceașca. Mirosea a detergent. Nu țin minte să-l fi purtat anul acesta. Căldura lui era melancolică. Am deschis poarta și am închis-o după ce am ieșit cu mașina. Pe bancheta din spate am observat o pungă cu ceva în ea. Era un parfum. Un parfum scump, parfumul ei. I l-am cumpărat câteva săptămâni în urmă, dar nu i l-am mai dat. Nici nu știu de ce; nu ne-am mai văzut de atâta timp… ar trebui să o văd astăzi. Din boxe se auzeau sunetele mării și un fâlfâit singuratic asupra unor valuri ce lingeau sarea de pe stânci. Drumul era liber, fără ambuteiaje; ceața s-a ridicat. Mi-am amintit de zâmbetul ei de ultima dată; de vocea ei. Trebuie neapărat să  o văd astăzi. Să-i dau parfumul și să o îmbrățișez; să o îmbrățișez pe ea, pasărea mea măiastră…

Visul de azi a fost unul ciudat, într-adevăr. Pe tot drumul însă, acompaniată de muzica din boxe, suna vocea din negură:” Te rog, te rog să nu mai arunci iubiri; Te rog, nu mai transforma suflete frumoase în păsări; căci suferă, străbătând nopțile în zborul lor etern și singuratic… ”

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

One response to “Te rog, te rog să nu mai arunci iubiri…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: