Verde – Apophsis: Femeia cu vocea de cleștar

Apophsis (sursă: tumblr)Ochii ei privesc lumea cum își macină gândurile pe străzile unui oraș murdar și trist. Și-a promis de atâtea ori să plece; de atâtea ori a renunțat…

Am cunoscut-o demult, pe când era copilă. Ochii ei de un verde crud priveau în suflet. Îi plăcea să vorbească mult pe atunci – despre bomboane de zahăr, mama ei ce-i zâmbește tot timpul, cerul albastru ce i se oglindea în rochia dantelată. Îi plăcea să râdă și să se ascundă după uși deschise, ca să-și surprindă prietenii. Pe mine însă nu mă putea păcăli; și astăzi trecând pe lângă o ușă deschisă încă mai sper să o văd răsărind într-un zâmbet cald. Mi-e dor de ea… A trecut atâta timp! Orașul și-a păstrat străzile pline de gropi, semafoare defecte, oameni reci și indiferenți, timpul ploios și trist. Mă întreb unde este acum? Unde-i sunt ochii verzi ce râdeau de după ploaie?

Și am revăzut-o. Am recunoscut-o dintr-o mare de oameni; credeam că i-am uitat chipul, dar, văzând-o, mi-am amintit fiecare trăsătură a feței. Și tenul măsliniu, și părul negru, drept, și sprâncenele arcuite, și ochii de smarald… ochi pe care nu i-aș putea uita vreodată. Era pe partea cealaltă a bulevardului, pășind atât de monoton și totuși atât de diferit de mulțime. Aș fi vrut să o strig, dar fluxul de mașini claxonând mi-ar fi dus cuvintele în cu totul altă direcție. Am rămas cu ochii pe ea. Avea un aer melancolic. Cred că se grăbea undeva.

… În jur era atâta liniște și frumusețe! Vara își desfăcea aripile și săruta cu briza dimineții orice floare, orice apă, orice zumzet. Harita cu ochii verzi cânta; lumina din jurul ei îi accentua privirea îndreptată spre cer. Pădurea ce o găzduia o îmbrățișă într-o răcoare de cristal. Păsările o ascultau îngândurate; un iepuraș s-a oprit din ronțăit o rădăcină. Apophsis se trezea din nou în acel loc în care nu este nimeni, în care vocea ei de cleștar nu se transformă în gânduri ciobite; vocea ei era bătaia inimii în paradisul pe care l-a creat. Și nici oamenii din oraș nu o puteau deranja; astăzi, ei erau atât de mici, atât de inexistenți, cu tot cu semafiarele lor defecte, cu mașinile claxonând, cu bulevardul murdar și trist…

Am văzut-o pentru o clipă, căci strângând un buchet de admirații din jur Apophsis a dispărut după o clădire impunătoare. M-am întrebat dacă am visat eu sau chiar a zâmbit; încă mă întreb dacă mai cântă în pădurea ei. Încă mai sper că ochii de un verde crud vor găsi alinarea; încă îmi doresc să o revăd când trec pe lângă o ușă deschisă…

Apophsis – în mitologia egipteană,  zeu al întunericului, al  răului și  a distrugerii.
Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: