Love rain

RainÎn acea noapte ploua. Fereastra lăsa aerul rece să pătrundă în camera mică și întunecată în care zăcea ea. Alături, pe patul răvășit de atâta frig și zbucium era aruncată o fotografie. Un tânăr șaten, cu părul ușor ondulat, lung până la bărbie; un zâmbet abia deslușit, o tristețe de nedescris ascunsă în ochii de peruzea… câți ani au trecut de atunci?

S-au cunoscut când erau tineri, când frumusețea din ei abia își desfăcea petalele. El, student la arte, mereu pătat de acuarelă și cu un set de creioane în buzunarul cămeșii. Ea, studentă la litere, ființă timidă, cu ochii azurii mereu plecați în pământ, cu părul castaniu acoperindu-i atent trăsăturile fine ale feții. Erau tineri și necunoscuți. I-a unit o eternitate ce a durat trei secunde și i-a ascuns sub o umbrelă galbenă într-o ploaie rece de septembrie. Fiorul a trecut delicat pe lângă ea, pe el însă nu l-a cruțat; l-a făcut să-și amintească o eternitate despre acele trei secunde și umbrela galbenă.

Zicea că nu va picta niciodată o altă femeie decât pe acea pe care o va vedea cu inima. A văzut-o citind o carte într-o după-amiază blândă de septembrie, înconjurată de lumină reflectată de la soare, de la frunze, de la zâmbetul ei. I-a schițat chipul și l-a păstrat ascuns de lume. Îi citea rândurile din jurnalul pierdut și îi venera imaginea ca pe o Madonă. A știut să tacă; a știut să-i fie alături; a știut să o apere; a știut să o lase să plece. A știut, mai târziu, că într-o noapte de toamnă a fost un laș. Portretul ascuns și-a văzut prototipul real; creatorul a ales prietenia în favoarea iubirii; ploaia a continuat să cadă, rece și necruțătoare cu cei cărora le tresare inima văzând ochii de azur…

Chipul o privește trist din poză. Câți ani au trecut? Zece? Douăzeci? De când a fugit de propriile sentimente, nici ea nu știe câți. Ochii azurii au devenit de culoarea oceanului amenințat de furtună; părul nu mai are culoarea tinereții, pe ici-colo apare câte o șuviță albă, hâdă; fața nu mai emană lumină. Au trecut atâția ani de atunci și totuși își amintește de el, de acel bărbat timid cu ochi de artist și cu sufletul deschis. Bărbatul care s-a adeverit să-i fie fidel toată viața, chiar dacă ea l-a trădat; bărbatul care i-a dorit doar binele, care mușca perna noaptea văzând-o cu altul și care zâmbea din toată inima știind-o fericită. Iar ea, după atâta timp, ce a făcut ea?

Ploaia continuă să adune lacrimi pe pervazul ferestrei. Femeia ascunsă în întuneric privește poza bărbatului care în noaptea aceasta a murit. Nu e regret. Și nici remușcare. E doar un gol imens în suflet, un zâmbet demult pierdut și portretul ei într-o galerie de artă renumită, femeia care citea în lumina caldă a lui septembrie; femeia văzută de ochii omului ce a îndrăgit-o în mai puțin de trei secunde.

Și tot ce a rămas astăzi e ploaia care nu se va potoli niciodată…

*Inspirat din Love Rain*

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: