Casa de pe strada pustie

Ningea lent, feeric. Orașul era cuprins de o lumină palidă, specifică serilor de iarnă. Spre centru, multă lume, zgomot, voie bună. Luminițe printre copaci, copii țipând că vor acadele, domnișoare deghizate în crăciunițe împărțind pliante și înghețând de frig. Cupluri ținându-se de mână, adolescenți vorbind tare și pe ici, pe colo câte un câine mirosind prietenos trecătorii. Era atât de frumos în centru, unde simțeai prezența unor ființe vii!

Dar atunci voiam să fiu absentă. Voiam să fiu singură, doar eu și iarna. Mi-am îndreptat pașii spre străzile pustii la acea vreme, slab luminate și tăcute. Și am mers, călcând zăpada proaspătă ce scârțâia sub picioare…

Nu știu cât am mers, dar am ajuns în fața unei case vechi, cu o arhitectură frumoasă, dar demult părăsită, distrusă. Ochii goi ai ferestrelor mă priveau trist. Uitându-mă și eu la ei, am văzut casa doamnei Havisham din „Marile speranțe” a lui Dickens. Și ce bine se potrivea! O casă aproape dărâmată, păstrând urmele unei bogății demult pierdute, a unor saloane din secolul al XVIII-lea,  a unor doamne cu rochii frumoase, bufante…

Imaginea unei case de epocă acoperită de zăpadă și timp m-a facăut să mă regăsesc într-un spațiu pe care credeam că demult l-am pierdut. O eternitate existentă în mine, doar pentru mine, locul în care pot sta și admira un singur obiect fără a fi deranjată de timp, lumină, sunet și culoare din viața reală.

Casa părăsităNu știu cât am stat, dar m-a trezit un fulg pe gene și o doamnă  frumoasă la poartă. M-a mirat frumusețea ei: înaltă,  îmbrăcată întrun palton negru, cu o eșarfă mauve și părul roșu intens dat pe spate. Purta niște cercei mici, verzi, sclipitori care-i  accentuau culoarea irisului. Ținea în mână niște chei și-mi zâmbea misterios. Mi-au plăcut ochii ei mici, puțin oblici, privindu-mă șiret, de parcă mi-ar cunoaște o taină. M-a intimidat privirea ei și am vrut să plec, dar am observat la încheietura mânii un ceas minunat. Am tresărit. Era exact ceasul pe care l-am primit cadou de la mama și pe care l-am pierdut într-o librărie. Eram foarte tristă atunci, era un cadou important pentru mine… dar l-am recuperat în aceeași zi, mi l-a înmânat vânzătorul drăguț, văzându-mă abătută, căutând ceva printre standurile de cărți.

Ceea ce m-a mirat a fost să văd ceasul meu pe mâna doamnei. Să fi fost oare unul la fel? Din câte știam, al meu era foarte vechi și nu s-a mai făcut unul la fel. Mi-am verificat încheietura – brățara de la ceas era lipită de pielea mea. Doamna mi-a zâmbit din nou, ceva mai mistic.

–          Cine știe ce se poate întâmpla într-o noapte ca aceasta… Zăpada știe să ascundă urme și să găsească comori, nu-i așa?

A deschis poarta cu acele chei ruginite și a dispărut în ușa casei. Am văzut-o intrând într-o casă frumoasă, plină de lumină, auzindu-se clape de pian și răsete de copii. O clipă doar, căci m-am regăsit în fața casei cu acoperișul spart și ochii goi, fără sticlă.

 Zăpada continua să cadă și să acopere strada pustie. M-a trecut un fior. În aer miroasea a parfum. Parfum foarte cunoscut… Să fi fost oare o himeră?

… Zăpada știe să ascundă urme și să găsească comori, nu-i așa?…

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: