Povestea Prințului și a Cenușăresei

Mi-e frig. Este întuneric și miroase a mucegai. Mirosul iluziilor…

L-am găsit demult, într-un colț de pădure. Era ca un fel de rege – trona asupra celorlalte făpturi din jurul meu. Eram eu și el, două pete de culoare, două picături de apus în paradisul verde  cu miros de iasomie. Avea ceva aparte felul în care arăta: modul în care își privea supușii, poruncitor; vorbea lent, de parcă nu voia să-și irosească cuvintele cu cei din jur.  Mă privea de sus, ceea ce m-a făcut să mă simt și mai mică decât eram. M-a privit cu niște ochi de gheață, mi-a zâmbit batjocuritor și mi-a oprit sângele în vene. Nu cred că am mai trecut prin asemenea clipe de groază și de… fascinație.

Eram fascinată de el. Nu-mi păsa de împrejurări, de iarba însângerată din jurul lui, de supușii cu petalele ofilite, lipsite de sevă, de păsările ce-și rupeau aripile în spinii lui. Îl iubeam sincer, necondiționat, dăruindu-mi petalele scăldate-n lumina soarelui. Pentru mine, el era Soarele. Eram singura făptură dintre semenii mei care-mi îndreptam privirea doar către el. Eram detestată de familie că nu am ales Soarele, că nu respect tradiția sacră, dar ce înțelegeau ele, flori mediocre, ce știau ele? Pentru mine, el era Soarele…

Când eram mică, îl priveam cum se înalță înconjurat de domnițe de rangul lui. De atunci Regele l-a numit succesor, văzând cât de mândru se înalță, cât de frumos îi sclipesc petalele în rouă, cât de adânc intră spinii lui în inimile păsărilor.. ca și în ale florilor, de altfel. Oare câte nu și-au curmat zilele încercând să-l atingă? Oare câte nu au crescut prea mult ca să-l poată vedea mai bine, fiind batjocorite după de domnișoarele din jurul lui, trandafiri și ele, cu inimi negre, cu frunze tăioase… eram o copilă și nu vedeam decât frumusețea exterioară. Eram mică și voiam să-l văd mai apăroae, să-l îmbrățișez, să-i zic cât de mult îl admir!

Într-o zi, a venit o făptură total necunoscută mie în grădina noastră. Cu păr roșcovan aruncat în două codițe pe spate, cu ochii mari, vii, cu gene cât firele de păianjen, ființa – despre care mai târziu am aflat că se numește Pui de Om s-a aventurat să ne observe de mai aproape. Domnișoarele trandafiri au început să-și clatine bucurus petalele, întâmpinând degetele fine ale ființei.  Ființa, însă, nu s-a oprit să le admire. A mers direct spre Prinț, sorbindu-i roua de pe roșul sângeriu. Se pare că nu știa de blestem. Și-a întins mânuțele firave spre trandafir, dar acesta i-a băgat spinii în carnea moale, fragedă încă. Puiul de om a început să verse lacrimi cât marea, iar nouă, ființelor ce nu le-a văzut, nu ne rămânea nimic de făcut decât de a o consola cu cântul nostru în bătaia vântului. La plânsul fetiței venise un Om, unul mare, bătrân, cu urme de viață trăită pe câmp în palme. Acesta s-a uitat la trandafir și .. l-a rupt! L-a luat și i l-a întins fetiței, curâțăndu-i tulpina de spini cu ajutorul unui cuțitaș. Cât fetița se uita fermecată la el, Omul s-a apropiat de clopoței, apoi de crisanteme, apoi de astre și într-un sfârșit de neamul meu. Toate mătușile mele stăteau înmărmurite, așteptându-și sfârșitul, dar ce le putea face un Om unor biete ființe la fel de bătrâne? M-a îmbrățișat de după talie și m-a desprins de mama humă.  Afară era atât de cald, atât de amețitor…

… M-am trezit într-o cameră de un roz pal cu un pat imens, de lemn roșu, cu o copilă roșcovană dormind în el. Cât timp a trecut de când sunt aici? Am simțit răcoarea dimineților de mai în tulpină – stăteam într-o vază de cristal cu apă limpede, înconjurată de suratele mele. Eram atât de tânără atunci, atât de fascinată și fericită când l-am văzut acolo, lângă noi, resfirându-și petalele în aer!

Eram niște biete flori din grădină, flori care nici nu puteam visa vreodată să fim atât de aproape de el. Îl priveam fascinate toate, zâmbindu-i în razele dimineții. Dar… ne-a privit cu răceală. Treptat, zâmbetele de pe fețele florilor au început să dispară. Ne privea disprețuitor, mândru, urâțit de adevărata lui față. Le-a spus crizantemelor, poruncitor, să-și dăruiască sufletele lui, ca să rămână veșnic frumos. Naivele, s-au supus, iar spre seară au rămas doar câteva petale singuratice pe pervaz. Au murit, iar trandafirul lumina falnic în privirea calmă a lunii din miez de noapte. Frumosul prinț s-a adeverit un devorator de suflete, căci a doua zi ucise un crin, iar peste câteva zile și clopoțeii, și astrele, și firile de iarbă rătăcite în apa cristalină… am fost ultima, ultima victimă al acestui oribil ucigaș. M-a privit la fel de disprețuitor și mi-a cerut același lucru – să-i dau viața. M-am impotrivit, dar a doua zi îmi simțisem corpul sângerând. În tulpina mea erau înfipți niște spini amari, străpungându-mi inima. Spre seară, fetița roșcovană m-a văzut așa, aproape moartă și m-a scutit de apa rece, cristalină, aruncându-mă într-o cameră întunecată, mirosind a mucegai.

Cât de frumoși sunt trandafirii, și ce ușor prefac frumosul în urât, și ce ușor ucid, fără să le pese, și ce ușor fac oamenii să-i creadă…

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: