Tânărul cu ochii mai albaștri decât marea

Mi-au plăcut ochii lui din prima. Senini, visători, mereu evitându-I pe ai mei.  Nu-i plăceam?

Ne-am cunoscut ceva timp în urmă, într-o perioadă când eram  răvășită de tristețe. S-au întâmplat atâtea lucruri triste încât credeam că nu mă mai poate bucura nimic. Stăteam zile întregi pe pervaz, mâncând bomboane și uitându-mă pe strada murdară, udă și călcată în picioare de orice om. Mă amuza, oarecum, felul în care încercau să evite găurile pline cu apă, luptând cu vântul pentru umbrele și târându-și servietele pline cu hârtii ce aduceau fericirea. Mă gândeam dacă chiar le place să umble, așa, pe orice timp, fie ploaie, fie vânt, fie soare, fie ger, îmbrăcați mereu la patru ace, vara cu sacouri negre, iarna cu pardesiuri gri… Oare erau fericiți? Oare aveau timp să nu fie?

Geamul din care priveam era al bibliotecii din oraș. Îmi plăcea locul pentru că nu riscam să văd pe cineva cunoscut – cine din generația mea își mai ”pierde” timpul prin astfel de locuri? Țin minte că încercasem să ademenesc o prietenă, dar m-am lăsat păgubașă. La urma urmei, fiecare își allege ucigașii de timp; cineva petrecerile, cineva jocurile online, cineva cafeaua, țigara, alcoolul. Cui îi pasă?

Citeam o carte pe care o împrumutasem de ceva timp. În ziua aceea nu aveam nicio dorință să o citesc, rândurile fugeau și se încurcau între ele, iar personajele ba erau femei, ba bărbați… mă ademenea strada. Gri, un gri apăsat de toamnă trecută de etapa frunzelor aurii, trecută la etapa frunzelor ruginii, moarte de-a binelea, și a ploilor, a ploilor necontenite și reci. Iar oamenii se grăbeau pe asfaltul alunecos, târându-și servietele. M-am gândit că aș sta o eternitate să-i admir, să-i admir pe acești oameni care își cunosc viața și menirea. Eu, ce menire am? Cu ce să umplu golurile din suflet? Ce să fac cu timpul pe care-l tot țin de umăr și-l rog să nu plece? Cât de mult m-am schimbat de atunci, și dacă m-am schimbat, am devenit oare mai bună, mai de preț pentru cineva, mai semnificativă pentru lume?…

Nu am observat cum a apărut în sală. De fapt, am tresărit când am simțit răsuflarea lui pe sticla de la fereastra alăturată. Din profil părea foarte… îngândurat. Era înalt, cu un jerseu maro închis care-i accentua mâinile frumoase, cu degete lungi, făcute parcă pentru un pian sau o vioară. Mai târziu am observat un palton gri închis și un fular lung, verde-măsliniu pe masa de lângă ieșire. Părul lui blond, tuns scurt, păstra urmele ploii de afară. Picăturile se prelingeau pe fruntea puțin încruntată, ca mai apoi să ajungă pe sprâncenele arcuite, după care să fie șterse cu o batistă albă, un element colorat în ziua aceea de toamnă târzie. Avea un nas încovoiat, dar care se încadra armonios în ovalul feței, cu bărbia ascuțită, cu o fisură pe mijloc și ochii mari, ireal de albaștri. Îi țin minte și acum: senini, tăioși, melancolici și indiferenți în același timp. A fost singurul om care mi-a arătat atâtea emoții printr-o privire.

Inițial, se purta de parcă venise acasă; a stat la geam și s-a uitat afară puțin, după care și-a luat o carte de pe raft, fără măcar să vadă ce carte e și s-a aștezat pe pervaz, picior peste picior, sprijinindu-și bărbia cu mâna dreaptă, în stânga ținând cartea. M-am găndit să nu-l deranjez și am continuat să contemplez imaginea de afară, până când nu am observant că citește aceeași carte pe care o țineam în brațe. Mă gândisem, cu mintea mea de copil, că e un semn, că ar trebui să fie cineva important pentru acea zi dacă s-a întâmplat să citim aceeași carte. Abia când mi-am fixat privirea pe el, stăruitor, și-a ridicat capul și s-a uitat direct în ochii mei; cred că nu am mai simțit, și nici nu voi simți vreodată focul unor ochi mai albaștri ca marea. Aveam impresia că m-a paralizat dintr-o singură privire, de parcă ar fi o Meduză reîncarnată în secolul XXI. Mă privea fix timp de câteva minute, cred, sau poate că mi s-au părut mie acelea câteva secunde o eternitate. După și-a continuat lectura, iar eu privitul pe geam. A durat până seara această tăcere, s-au aprins luminile pe boulevard iar fluxul necontenit de domni cu serviete începuse să se micșoreze, lăsând loc bătrânilor cu câini în lesă și cupluri de îndrăgostiți, huiduiți de gașca de șmecheri din zonă, copii cu vârste cuprinse între 10 și 15 ani, ”generația asta de derbedei”, conform părerii bătrânului portar din blocul vecin.

Am decis să plec, căci tramvaiul meu își termina programul destul de devreme, iar mersul pe jos într-o astfel de seară ar fi fost neplăcut și cu o răceală  crâncenă drept cadou. Mi-am luat paltonul și fularul din cuier, mi-am aranjat părul și am plecat. În spatele meu s-a închis o ușă grea de lemn și o privire pe care nu am mai revăzut-o niciodată…

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. View all posts by Elena Druță

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: