Imaginea unei singurătăți perfecte

Catherine știa că va pleca în seara aceea. Știa că va ajunge obosită în dormitor și că va găsi camera așa cum o lăsase în dimineața ceea. Știa că se va schimba doar ea…
Era o femeie superbă. Superbă este puțin spus! Frumoasă de-a dreptul, o hoață involuntară de priviri piezișe sau cercetătoare. Înaltă, zveltă, cu un mers de femeie ce știe ce-și dorește de la viață. Păr lung până la coapse, de un roșu aprins cu șuvițe portocalii, mereu aranjat și proaspăt, mirosind a fructe exotice sau scorțișoară. Părul superb, cu nuanțe de coajă de portocală îi cădea ușor pe umeri, niște uneri micuți, ascuțiți, care se continuau într-o pereche de mâni atente, finuțe, și cochete, cerându-se sărutate. Pe încheietura mânii drepte purta o brățară de chihlimbar veche cât lumea, un cadou de la bunica, o bijuterie ce se transmitea din generație în generație. Niște palme mici, albe, cu degete lungi, pe inelarul mânii drepte odihnindu-se mereu un inel de aur, imitând o logodnă ce nu a avut loc niciodată.
O șuviță mai neascultătoare se oprea mereu lângă inimă, așteptând parcă o șoaptă de dragoste din piept. Catherine avea un bust frumos, bogat, mereu acoperit de o haină fină, de cele mai multe ori cămașă de dantelă sau bluză în culori calde, neapărat mulate pe forme. Neținând cont de culorile hainelor sale, oricât de bine nu o prindeau, acestea nu-i puteau eclipsa ochii. O pereche de ochi de o culoare bleumarin, mari, limpezi, cu gene lungi și dese, cu o melancolie ascunsă undeva în spatele pleoapelor vineții, acoperite de un fard bej sau maro. Aceștia erau plasați sub niște sprâncene aproape blonde, ascuțite și de o formă frumoasă. Ceea ce o deranja pe Catherine era nasul: ceva mai lung decât credea ea că este potrivit unei femei, ascuțit și rece indiferent de anotimp. Buzele moi, mici și mereu zâmbitoare completau ochii mari, nasul ascuțit, fruntea potrivită, toate încadrate într-o față coretă, ovală, cu o bărbie micuță și puțin proeminentă.
Catherine avea cu ce să se mândrească: bust bogat, picioare lungi, posterior bombat, talie subțire ca de viespe, toate evidențiate de părul ei roșu, ochii albaștri, zțmbetul unei femei mature și mersul elegant, puțin săltat. Ce-i drept, frumusețea ei interioară nu putea fi citită de nimeni.
Părea o fire foarte deschisă, mereu gata să întrețină o conversație cu oricine, indiferent de subiect și deschisă cu toată lumea, de parcă își cunoștea interlocutorii de mult timp. Deseori părea o femeie ușuratică pentru alte femei din preajma ei, femei care nu se simțeau bine în propriul corp sau femei care nu știau sau nu voiau să înțeleagă și să accepte o frumusețe străină, ideea că nu ele sunt cele mai frumoase dintre toate. Știa să vorbească corect, știa multe lucruri interesante despre orice, avea gusturi rafinate în a-și alege toaleta, parfumul și dispoziția din ziua respectivă. Știa foarte bine cine este și cine sunt oamenii din jurul ei, dar prefera să se prefacă că este naivă și nu-și dă seama. Experiența personală de pe parcursul vieții au învățat-o că este mai bine să te prefaci că nu știi și astfel scapi de mult mai multe bătăi de cap. La fel, a învățat că nu poți fi pe placul tututror și că oamenii cei mai apropiați devin străini mai tot timpul, fapt pe care-l ura din toată ființa ei.
A avut cândva un om important în viața ei, un om care, credea ea, îi va dărui o lume pe care ea nu o cunoscuse niciodată. Era manierat, interesant, inteligent, atent și… egoist, fapt care a dus la o despărțire dureroasă. Pentru ea, evident, dar ce putea să facă? Nu poți schimba un om argumentând asta prin legătura pe care o ai cu el. Amoroasă sau nu, relația cu cineva nu-ți permite să îi ceri să se chimbe, să-l transformi într-o ființă ideală. ruptura dintre ei doi survenise când acel om i-a spus că nu-i plac anumte lucruri în caracterul ei, fapt ce a întristat-o enorm și a determinat-o să plece. I-a reproșat lucruri pe care le știa despre sine că au fost mereu la ea, trăsături pe care le avea și atunci când s-au întâlnit, dar care pe parcurs deveniseră o piedică pentru relația lor care până la urmă s-a prăbușit ca un castel de nisip lovit de valurile mării.
În seara aceea a ajuns acasă ceva mai devreme și găsise dormitorul înfășurat într-o tăcere uitată de ceva timp. Da, a plecat. Parcă și mirosul de vanilie cu mosc din cameră devenise greoi, miros de casă părăsită, singură. Singurătatea mult iubită a îmbrățișat-o ușor de tot și a aruncat-o în brațele uitării, făcând-o una cu liniștea din apartamentul din Piața Victoriei.
A adormit, într-un târziu, visând o toamnă ploiasă, singuratică, rece și străină. S-a trezit spre dimineață și a ieșit la o plimbare. Ceasul din piață arăta 4, dar era frig ca-n cimitir în acea dimineață de august. A trecut primul tramvai, cu un vatman somnoros și un bătrânel cu cheile de la tonata cu ziare din stație. S-a dus în parc. Lângă măsuțele pentru șah și dame dormeau doi căței mici, scâncind și tremurând de frig. Ceva mai departe, o cățea cu gâtul însângerat își dormea somnul morții. Cățeii continuau să scâncească…
Astăzi Catherine este bine, o doamnă trecută de prima tinerețe, în casa căreia nu mai miroase a mosc și vanilie din apartamentul din Piața Victoriei. Acum are casă pe o stâncă din Irlanda, singura casă care aude zgomotul valurilor mării. Doamna Catherine este la fel de frumoasă, chiar dacă și-a tuns părul superb și acum îl are de culoarea neantului. Ochii i-au rămas neschimbați: albaștri, mari, melancolici… de data aceasta, o melancolie caldă, zâmbitoare.
În weekenduri doamna Catherine iese la o cafea cu copiii săi, iar duminicile și le petrece acasă cu soțul și urmașii celor doi căței găsiți în parc. În timpul săptămânii nu o găsești acasă pentru că este foarte ocupată în oficiul revistei de pe strada Greenville numarul 8, dar în fiecare joi, la ora 4 dimineața, o poți vedea pe strada principală a orașului uitându-se la primele tramvaie. La 5 și ceva o poți vedea în parcul de lângă lac, iar în diminețele de vară plimbându-se pe faleza de lângă stâncă. Tristețea este singura ei prietenă în aceste clipe, dar dispare imediat când doamna Catherine revine acasă. În restul timpului, aceasta se ascunde undeva, departe, peste ocean, undeva în orașul cu apartamente din piață, vatmani somnoroși și câini orfani prin parcuri.

 

 

 

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

One response to “Imaginea unei singurătăți perfecte

  • articles

    Greetings I am so happy I found your webpage, I really found you by mistake, while I was searching on Askjeeve for something else, Regardless I am here now and would just like to say cheers for a remarkable post and a all round interesting blog (I also love the theme/design), I don’t have time to look over it all at the moment but I have saved it and also included your RSS feeds, so when I have time I will be back to read a lot more, Please do keep up the awesome job.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: