Gânduri aiurea printre visări și toamne

…Iar tot ce voiam era o toamnă splendidă, eclipsată de zâmbetul tău. Mi-am dorit o potecă pierdută undeva în lume, o potecă înconjurată de timiditatea copacilor bruni, roșii, portocalii care și-ar retrage crengile frgile, bătrâne de câteva luni spre trunchi, oferindu-ne drum liber. Mi-am dorit să ne ținem de mână, așa, ca-n copilărie, atunci când dragostea însemna ținutul de mână, lopățica mai departe de capul celuilalt și un pumn de bomboane furate din fructieră, mâncate în grabă undeva în spatele casei, ”cina romantică”. Cum spuneam, mi-aș fi dorit să ne ținem de mână și să alergăm pe poteca dăruită de toamna splendidă. Să încerci să mă oprești și să îmi zici că sunt o copiliță fără minte la cei aproape 20 de ani ai mei. Să mă îmbrățișezi așa cum numai tu știi și să-mi șoptești la ureche acel ”micuțo” pe care l-am adorat din prima clipă. După care să mă eliberezi din îmbrățișarea ta, crezând că m-am astâmpărat, lucru naiv, deoarece voi fugi înainte, chicotind, iar tu te vei lăsa păgubaș și doar vei zâmbi.
Ți-am zis că nu-mi plac florile, nu-i așa? Te-am mințit, de fapt îmi plac foarte mult, mai puțin trandafirii. Îmi amintesc de o iubire egoistă ce s-a spulberat demult, undeva într-un oraș pe care nu mi-l mai amintesc. Îmi plac florile pentru că sunt frumoase; îmi plac pentru că acoperă aerul din jurul meu cu parfumul lor mimunat, mereu proaspăt; îmi plac florile pentru că în mirosul lor îți simt prezența și pentru că mereu mă fac să zâmbesc când le privesc. Sunt atât de puține lucruri minunate în viață, însă unele dintre ele pot fi prelungite datorită unor lucruri mărunte, cum ar fi irișii, de exemplu…
Cum ziceam, aș vrea să ajungem în inima pădurii, lăsând poteca în spatele nostru. Mi-aș dori să ne culcăm pe iarbă fără să ne pese că s-ar putea să ne ridicăm cu pantalonii colorați în verde și cu diferiți gândaci în cap; mi-ar plăcea să admir cerul cu tine, cerul tomnatic care îmi este cel mai drag: calm, albastru crud, cu vânt atent, nori aproape nemișcați și v-uri de păsări migratoare. Cer melancolic, atins atent de tot de un avion, străbătut de vre-o pasăre tânără, avântată în primul zbor. Mi-ar plăcea să stau o eternitate în spațiul acela, o poieniță înconjurată de pădurea împodobită cu raze de soare, cer imens, iarbă prin păr și mâna ta strângând-o pe a mea. Mi-aș fi dorit să admirăm împreună freamătului vieții din jurul nostru, chiar dacă gândurile fiecăruia ar zbura în direcții diferite. Mi-aș dori să-ți simt prezența alături, chip cu ochi albaștri mai senini decât cerul. Ochi pe care mereu încerci să-i ascunzi de mine, și nu pot înțelege de ce ai încerca să ascunzi de lume ceva atât de fermecător.
Aș vrea să exiști alături de mine într-o fărâmă de lume; să exiști în inima mea, în amintirile mele, în realitatea pe care o trăiesc; mi-aș dori să fii tu, o enigmă cu ochi albaștri; mi-aș dori să știu că ești bine acolo unde ești și că îți este dor de mine, oricând, oricunde. Mi-aș dori să cred că exiști și în lumea acea mică, în inima pădurii, înconjurată de copaci din carnaval, un cer albastru, imens și iarba moale, aproape palidă prin păr…

 

 

 

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. View all posts by Elena Druță

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: