You’re (never) alone

Timpul trece și brusc se schimbă atâtea lucruri… Ieri era cu totul altceva, iar astăzi vezi o imagine dezolantă și un viitor în ceață. Parcă era programat să fie altfel, dar programările sunt atât de stupide și himerice…

Ieri ceva părea mai altfel. Mai luminos, mai optimist. Astăzi e trist pentru că nu știi pentru moment ce să faci, cum să faci ca să iasă mai bine și tot cauți o ieșire care deseori este o ușă forjată, încuiată cu n lăcăți sau blocată de lipsuri – de bani, de relații, de pile…

Astăzi, ** —-mbrie, este o zi posomorâtă. Ieri a fost o zi specială – cel puțin așa ar fi trebuit să fie.  Am avut o zi plină de cuvinte frumoase care nu mi-au atins sufletul în niciun fel. O zi care nu a fost specială mai prin nimic. O zi care începuse devreme și se sfârșise departe de miezul nopții. A fost  cald – ca o vară ce moare, în clipa următaore născându-se toamna. Bate vântul, e urât afară, e trist, zici că e —-mbrie. Îmi place toamna, toamna aceea plină de culori, de vânt abia-abia simțit, de ploi melancolice, de gânduri împrăștiate pe hârtie. Toamna care te îmbrățișează ca cel mai bun prieten, ca cel mai tandru iubit, ca cea mai apropiată ființă, care te îmbrățișează ca o a doua tu, care te cunoaște cel mai bine și îți ghicește fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare sentiment.

Omul este tot timpul singur. Singur de când se naște, de fapt e singur de când este conceput. Este înconjurat de întuneric și deseori nu vede nimic diferit de negru și după ce părăsește camera în care s-a format. Și… e dureros. E dureros să rămâi singur. E trist pentru că fiecare durere o trăiești singur. Fiecare cuvânt nespus îl simți otrăvidu-ți ființa, lovind cu putere în tâmple și noduri, imense noduri rămase-n gât ce nu-ți permit să respiri. Nodurile acelea blestemate care se nasc în tine atunci când ai vrea să dispari, atunci când  fugi pe bulevard întorcând priviri de la ochii curioși și aceiași ochi mereu străini ce-ți apar în cale când nu-i dorești nici în ruptul capului în vizorul tău.

Cert e că ești mereu singur și așa vei rămâne, oricât de mult nu ți-ai dori să schimbi acest fapt. Oricât de mult nu ai încerca să crezi că cel de alături te poate înțelege, prostii!

Multe lucruri ce se întâmplă în viață sunt frumoase, magnifice, te fac să te simți fericit și cam tot atunci se creează iluzia că ei îți sunt alături, ei, oamenii, că te înțeleg, că îți împărtășesc fericirea. Îți dai seama care este realitatea abia atunci când fericirea nu face parte din ziua ta și vezi că nimeni nu îți este alături. Euforia piere, la fel și gândurile frumoase. Mergi singură pe drumul tău înconjurat de pereți numai de tine cunoscuți, cu lumini numai de tine văzute, deznădejdi numai de tine simțite, iluzii deșarte  care te tot lovesc, rânjind la naivitatea ta și capacitatea ta de a crede că poate fi mai bine. Nimeni și niciodată nu îți este alături cu adevărat când suferi. Pentru că suferința cuiva e doar un moft, o criză de nervi sau de personalitate pentru ochi străini. Ceea ce simți și nu poți exprima prin cuvinte nu va fi niciodată perceput drept durere. Așa, o întâmplare, un gest de copil alintat, atât. Până și atunci când formulezi verbal durerea, sursa ei, ești privit cu o duioșie fățarnică, în urma căreia se ascund ironii și neînțelegeri…

… Un început trist cu gânduri răsfirate aiurea prin cap și care nu vor în nicun chip să se aranjeze cumva…

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. View all posts by Elena Druță

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: