16 ianuarie şi… şcoala a început :(

Am aşteptat cu nerăbdare să se termine vacanţa pentru că nu mai suportam să stau zile întregi acasă, cu laptopul, seriale anime şi ceaşca de ceai. Acum însă, îmi doresc din tot sufletul să vină vacanţa de primăvară😦

Azi e… 9 ianuarie. Aşa e în vacanţă, niciodată nu ţin minte ce dată e. E 9 ianuarie, e trist în apartamentul meu. În parcul de alături se aud strigăte de copii, ca de obicei. În anii precedenţi parcul era plin la ora asta, acum sunt doar câţiva copii. De ce? Zăpada. E 9 ianuarie şi nu am văzut zăpadă anul acesta.  Astăzi a nins puţin, puţin de tot, de parcă era făină. Pseudo- fulgii nu ajungeau până pe asfalt, se topeau direct în aer. E trist, pentru că mi-e dor de scârţâitul zăpezii sub picioare, de ger şi de drumurile lunecoase.

Dar cel mai mult îmi pare rău că nu sunt la munte acum. Şi nu contează că am fost de două ori anul trecut, muntele e ceva de ce nu te plictiseşti niciodată. Am fost vara la Buşteni şi a fost destul de bine, mai ales că eram un grup mai mare – majoritatea de la revista şcolii, cu doamna profesor Anamaria Ghiban.  A doua oară am fost la  început de decembrie, împreună cu domnul profesor Gelu Susanu şi colegi din clasele la care predă.  Am fost la Borşa, ca şi anul trecut, însă de data aceasta totul a fost diferit.

În primul rând, a fost destul de cald. Nu a fost zăpadă, decât pe munte, şi acolo pe alocuri. Am fost ceva mai puţini decât anul trecut, dar a fost foarte vesel. În prima zi nu am făcut nimic până seara, când  în sufrageria cabanei ne-am strâns toţi ca să ne distrăm. Cum? hehehehe…

Însă cea mai frumoasă zi din excursie, pentru mine, a fost cea în care am urcat muntele. De dimineaţă domnul profesor ne-a anunţaţ că telescaunul  este închis şi că vom urca o parte din drum cu autocarul şi restul vom urca singuri. Cineva a rămas dezamăgit, dar pe la orele 9-10 am ieşit din autocar lângă o mănăstire. Nu ştiu ce lăcaş era, şi nici cât de mult am urcat, dar era o ceaţă densă şi bătea vântul. Am îngheţat un pic, dar după ce am mers puţin ne-am încălzit. Un timp am mers pe drum drept, dar am ajuns şi la poalele muntelui.

Din păcate, nu era zăpadă, însă iarba a îngheţat, astfel pe alocuri peisajul monan ne surprindea cu valuri  de iarbă pline de gheaţă, ceea ce mi-a plăcut foarte mult. Ceaţa era la fel de densă şi vizibilitatea scăzută, aşa că mergeam mai mult pe dibuite, ghidându-ne după domnul profesor. Ma gandesc acum la un moment amuzant, când am ajuns la lacul Ştiol. Ceaţa era foarte densă aici, iar noi ne-am oprit să mâncăm. La un moment dat, domnul Susanu ne-a părăsit – s-a dus să vadă pe unde putem urca pe munte. După ce a plecat, ceaţa a început sa se destrame, astfel încât am văzut creasta muntelui pe care urmam să-l urcăm. Însă, după ce l-am văzut pe domnul profesor ieşind din ceaţă, aceasta s-a ridicat din nou, iar muntele a dispărut din faţa noastră.

Deci, am decis să urcăm. O parte s-au împotrivit, dar până la urmă, am mers în şir indian spre munte. Şi cel mai amuzant lucru a fost acelaşi lac Ştiol – după ce s-a ridicat ceaţa definitiv am văzut că lacul, de fapt, e foarte mic, şi nu imens cum ne închipuiam noi. Dar partea amuzantă s-a terminat când am văzut panta pe care urmam să o urcăm. Nu am urcat niciodată  o pantă atât de verticală.  Era destul de înfricoşător, pentru unii, pentru că era doar gheaţă şi trebuia să fii atent pe unde calci ca să nu aluneci înapoi. La fel, urcatul muntelui pentru cineva era un chin, deoarece cu cât urcam mai mult, cu atât muntele era mai înalt. Iarba aici era îngheţată, ceea ce crea impresia că muntele e înzăpezit. Partea enervantă a acestui urcuş era tot muntele: vedeai vârful, şi ziceai că aproape ai ajuns, iar când urcai la acel punct vedeai că de fapt mai este încă de urcat, şi aşa până am ajuns la un drum de munte.  Aici ne-am despărţit, pentru că o parte din grup nu a mai vrut să urce.

Astfel, în vârful muntelui Gărgălău – 2159 de metri – am ajuns vreo 15 oameni. E un vînt groaznic acolo, în vârf, însă priveliştea  face toată oboseala şi drumul parcurs. Se văd alţi munţi iar în mijlocul lor, în prăpastie, norii, astfel cineva zicea că seamănă cu o plapumă, altcineva – cu vată de zahăr. Nu am stat prea mult pentru că ne lua vântul pe sus, aşa că ne-am grăbit să ne întoarcem la colegii care ne aşteptau mai jos. Ceea ce mi-a plăcut pe munte, în afară de urcuş şi natură, este mâncarea. Are un gust deosebit la înălţime, mai ales când eşti obosit.

După ce ne-am terminat prânzul,  am coborât spre cascada Cailor. Anul trecut a fost mai fain, pentru că era zăpadă şi cascada a îngheţat. De data aceasta, am vâzut doar stânca şi nicio urmă de apă, ceea ce, de altfel, ne-a prezentat cascada într-o altfel de lumină.

De la cascadă am coborât pe drumul pe care am coborât şi anul trecut, însă de data aceasta nu era noroi şi am ajuns relativ mai repede spre pensiune. M-a impresionat un peisaj, care mai mult părea a fi de toamnă: aproape de cabană erau nişte oi, iar în spatele lor – o colibă tradiţional maramureşeană, din lemn şi o pădure, copacii căreia erau portocalii.

Până la urmă, am ajuns la cabană. Deşi credeam că vom veni şi vom pica de somn, nu a fost aşa – ne-am distrat şi în seara aceasta, am cântat şi… sunt lucruri care rămân între noi, cei care am fost J

În următoarea zi am mers prin Maramureş, am vizitat cimitirul vesel din Săpânţa, am fost în Muzeul Satului Maramureşean şi pe la câteva mănăstiri. A fost o zi obositoare, dar rămân la ppărerea că ziua precedent a fost mult mai interesantă. Ca în ultima seară, nu am dormit aproape deloc, iar a doua zi ne-am luat rămas bun de la patron şi ne-am urcat în autocar. Drumul  a fost destul de lung de data aceasta, şi era oarecum trist că excursia a durat atât de puţin.

…Şi acum stau în apartament, afară e o iarnă mai mult asemănătoare cu octombrie. Mi s-a făcut dor de minte, şi aş mai merge. Părerea mea este că merită şi banii, şi timpul. Aşa că vă propun, cât mai durează vacanţa, să mergeţi la munte. Cum scria şi Mihail Sebastian, o vacanţă la munte poate schimba vieţi (sau ceva similar, nu mai găsesc citatul).

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. View all posts by Elena Druță

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: