Nimic nou.

Oarecum tristă. Nu am un motiv anume, şi totuşi tristă. Nu dau vina pe toamnă, pentru că nu e vina ei. E doar vina mea…

E vineri şi nu am niciun motiv de a fi bine  dispusă. Oricum ştiu că mă voi trezi devreme în weekend, ca de fiecare dată, şi ştiu că mă aşteaptă două zile în care voi fi înţepenită între patru pereţi albi. Teme, cărţi, ceşti de ceai… totul pentru că nu am o altă ocupaţie. Laptopul începe să mă plictisească, iar filmul pe care aş vrea să-l văd e prea lung.

Nu mai am ce face. Deja am programat cam totul, am bifat şi  orele la care îmi beau ceaiul, şi orele în care stau pe mess, şi orele în care tac. Îmi urăsc graficul, pentru că nu văd nimic bun în el. Absolut nimc, doar… lucruri pe care trebuie să le fac, dar nu şi lucruri pe care aş vrea să le fac. Iar afară e o toamnă atât de caldă! Cred că sunt ultimele zile atât de frumoase, însorite, luminoase… seamănă atât de mult cu toamna din amintirile mele din copilărie! E toamna care-mi place, dar pe care o trec cu vederea pentru că… am alte lucruri importante de făcut, iar acestea nu ţin de visele mele.

Aş vrea să stau într-un colţ izolat de parc, să am un buchet  în mână, să ascult căderea frunzelor. Să nu mă deranjeze nimeni, poate doar el, dar e puţin probabil; nu va veni. Suntem atât de diferiţi, şi în plus, el urăşte toamna… Însă eu aş sta o eternitate  pe bancă, sub frunzele ce cad şi învelită în vântul uscat de melancolie tomnatică. Cred că mi s-ar potrivi acest rol, rolul omului singur ascuns de lume într-o altă lume, surdă, nedesluşită pentru alţii. Pentru că-mi place să dispar, să nu mă vadă nimeni, să îmi revin. Cred că e cel mai bine atunci când pleci ca să nu deranjezi pe nimeni; că pleci atunci când nu eşti în apele tale, pentru că eviţi să răspunzi la întrebările gen „ce ai păţit?” şi o eventuală explozie emoţională. Poate că pisicile fac bine când pleacă de acasă ca să moară în singurătate. Astfel îi scutesc pe cei ce ţin la ele de chinurile prin care trec atunci când mor…

Dacă aş mai avea o viaţă, aş vrea să fiu o pisică. Să plec şi să nu las nicio urmă a existenţei mele. Să dispar şi  să fiu uitată. Să las doar o vagă amintire că am fost cândva, că am fost oarbă un timp, că am fost mică de tot,  că am tors pe umărul cuiva, că m-am alintat, că am avut blana lucioasă şi o coadă pufuoasă , că am fost iubită necondiţionat , că am avut o privire ce i-a cucerit pe cei ce mă ţineau în braţe…

Dar sunt om, şi nu pot dispărea atât de uşor. Şi totuşi aş vrea să mă fac învizibilă, măcar pentru o zi. Să-mi fie uitat numele, faţa, ochii, vocea, zâmbetul, sufletul; să uit şi eu, pentru o zi, de existenţa tuturor şi să mă pierd în lumea proprie, în care nimeni nu m-ar putea deranja.

                                                                                     ***

Îmi pare nespus de rău atunci când dorinţele mele nu coincid cu timpul.

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: