Imagini, mesaje, cuvinte, gesturi…

… Zile scurse în vara uitată… am trăit-o? cred că doar ultimele clipe, ultimele sclipiri într-un august târziu. În rest? Hm, în rest acelaşi oficiu, serviciu, miros de cafea, de hârtie plină cu cerneală, oficiu inundat de acte şi contracte, telefoane şi oameni necunoscuţi în fiecare zi, după care multaşteptata ora şase după-masă şi un ceai negru cu bergamot, o baie relaxantă şi convorbiri. Lungi convorbiri până la miezul nopţii, după care urma o nouă zi de muncă…

August? Lună fierbinte, înăbuşitoare, prăfuită şi nesuferită mie. Nu îmi plac verile, nu îmi place luna august, nu îmi place praful amar de pe bulevard ce se agaţă de păr, haine şi ochi cu o ultimă speranţă de a rezista venirii toamnei. Frunze verzi, prea verzi şi deja prea bătrâne. Castani semi-ruginiţi, plopi un pic auriţi şi oameni aiuriţi prin oraş. Nu îmi plac verile în oraş…

Am simţit că sunt în vacanţă abia într-a doua jumătate, când m-am plimbat prin botanică, departe de oficiu, oraş şi lume. A fost o seară frumoasă, o noapte nedormită şi un tren la ora 5:45 dimineaţa. Şi apoi au urmat 6 zile de amintiri frumoase, plimbări pe strada Bucuriei în Buşteni, escaladarea munţilor, Castelul Peleş, Castelul Bran, Casa memorială a lui Cezar Petrescu, Sinaia, Braşovul, Cascada Urlătoare, vila Chetrişika, nopţi prin cimitir şi o groază de alte lucruri mărunte, dar atât de frumoase! După care am avut 4 ore de stat în gară şi o noapte într-un tren de pe vremea lui nea’ Ceaşcă, care îţi dădea impresia că te duce în Iad…

Dar cred că vacanţa mea nu ar fi atât de frumoasă dacă nu ar fi şi convorbirile. Ce convorbiri? Simple, drăguţe, amuzante, perverse, din nou drăguţe, mesaje dulci, mesaje aşteptate şi mesaje spontane, mesaje… mesaje pe care nu le-am păstrat decât în minte. Şi cred că şi un pic în suflet şi inimă, doar un pic…Ah, să nu uit şi de muzică, de melodii în fiecare seară, melodii dedicate mie, cu mesaje la fel de ciudate şi uneori neînţelese chiar, melodii pe care le ascult şi acum şi cred că încep să le descopăr sensul, deşi ceva, totuşi, îmi scapă…

În sfârşit, toamna… am aşteptat-o ca nebuna, am aşteptat răcoarea de dimineaţă, am aşteptat liniştea din parcuri, am aşteptat vântul înebunit, am aşteptat cântecul frunzelor leşinate… am aşteptat clipa când îi voi zâmbi. Vroiam să-i zâmbesc demult, deşi am făcut-o de atâtea ori, dar ceva s-a schimbat, şi, subit, am vrut să-i zâmbesc. Ca prima dată, ca unui necunoscut, am vrut să-i dăruiesc un zâmbet timid, cu ochii aplecaţi în pământ şi obrajii îmbujoraţi. Nu ştiu dacă mi-a reuşit…

Atent şi pe neaşteptate m-a îmbrăţişat toamna. Ba nu, mint. Nu m-a îmbrăţişat toamna, a fost El…

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. View all posts by Elena Druță

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: