Parfumul eleganţei pe străzile Iaşului

…Amintiri aruncate prin parcul Copou…rochii bufante, umbreluţe croşetate din aţă albă şi fină, clinchet de râsete pe aleele primăvăratice. Lătrat jucăuş de câine şi joben cu iepuri magnifici. Îţi aminteşti?…Strada Lăpuşneanu, miros de cafea, praf de cărţi şi muzica nostalgică al unui patefon decorativ. E secolul XXI, cu romantismul ieşean păstrat în această palmă de asfalt împrejmuit de cafenele, bănci care par a fi din „Liceenii” şi arhitectură din secolul trecut.

Dar cel mai important factor au rămas oamenii. Oamenii, care nu au capacitatea de a se schimba spectaculos de repede şi în partea cea bună, deşi bunătatea la fiecare e diferită de a celuilalt. Şi totuşi… de ce au dispărut, în mare majoritate, plimbările infantile prin parc, seratele de lectură în familiile elevate şi sentimentele păstrate cu grijă pentru cei care merită? De ce le-au luat locul petrecerile zgomotoase a adolescenţilr pe străzi după miezul nopţii, cuvintele şi promisiunile aruncate de-a valma în aer şi sentimentele împrăştiate şi nesincere? De ce lumea de azi e pe interes? De ce doar pe interes un tânăr, cel mai probabil gentilom în secolul trecut, va dărui o floare? De ce cuvintele nu mai au aceeaşi afecţiune şi sinceritate ca atunci, în seara de mai ,sub un castan înflorit? De ce muzica nu mai ameţeşte până la lacrimi?…

Şi nu mă refer la oamenii care şi-au păstrat sufletul intact, mă refer la mulţime, la mulţimea aceasta de pe stradă care trece nepăsătoare şi grăbită, nu observă timpul care încearcă să o ajungă şi se plânge că oamenii îl învinuiesc de trecerea rapidă a vieţii… Bunele maniere? Puţin de tot. Educaţie distinsă? Doar un pic. Cultură generală vastă? În ce domeniu? Valori inezistente, inventate, „şmechere”? Trist…

Trist că azi nu mai este ca ieri şi că va rămâne mereu acelaşi gust amar de melancolie după un timp  în care nu am existat.Un timp în care mi-aş fi dorit să exist, să respir, să vorbesc şi să mă plimb cu un poet alături. Să vorbim despre literatură, să ascultăm muzică romantică şi să brodez la lumina lunii. Să duc o viaţă liniştită, zâmbind timpului şi observând toate minunăţiile vieţii, a lumii din jur şi a inimii. Să nu mă mai grăbesc, să nu mai plâng că sunt obosită, să nu fiu mereu cu garda sus când vine vorba de confesiuni…Să simt ceea ce se numea  pe atunci eleganţă în mişcare şi  în comportament.

De ce nu putem şi astăzi să fim aşa? De ce ne tot grăbim, de ce ne închidem sufletul, de ce suntem agresivi şi uruszi, de ce fugim de propria umbră şi ascundem în adâncul inimii cele mai frumoase gânduri? De ce ne este frică de comunicare şi sinceritate, de eleganţă şi fineţe, de adevăr şi frumuseţe? De ce am pierdut capacitatea să fim noi înşine într-un furnicar de idei şi să ne evidenţiem? De ce doar o mică parte dintre noi au curajul să strige în gura mare că „Eu sunt Eu şi nimeni Altul”? De ce nu putem să scriem ,să pictăm şi să cântăm ce simţim cu adevărat, nu ce aude şi ascultă „turma”?

…De ce nu putem să ne călcăm pe orgoliu şi să zicem că suntem noi, suntem adevăraţi, avem o lume a noastră, gândim altfel şi suntem, de fapt, îmbibaţi cu parfum de eleganţă şi fineţe în mişcări, gesturi, cuvinte, gânduri? De ce ne este frică de „mulţimea cenuşie”?…

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: