Amintire într-o fotografie

Am aprins a şaptea ţigară pe seara aceasta. Nu ştiu ce e cu mine, nu am fumat niciodată atâtea ţigări la rând… tristeţe? Dezolare? Sau poate să încep cu fotografia noastră, care…

Pe masă e o fotografie într-o ramă neagră, cu lemnul crăpat şi cu sticla spartă. De câte ori am încercat să sfărâm o amintire dureroasă de pereţii camerei, dar tot acolo a rămas. Intactă într-un morman de cioburi care încă nu au căzut. Zâmbeşti. Suntem undeva pe Copou, e vară, cred că e august, în jur copacii încep lent să ruginească, dar eu nu observ nimic. Mă ţii de mână şi zâmbeşti, eu îmi acopăr ochii cu palma şi râd până la lacrimi. Şi ea, fiinţa care a imortalizat o durere într-un veac. Cred că încep să o urăsc pentru asta, pentru faptul că ţi-a dăruit ţie originalul şi mie doar o copie.

Dar nu aici am vrut să ajung… ştiam că de fapt eşti altfel şi iubirea mea îţi este ceva  total necunoscut şi absurd. Şi mie mi se părea, şi acum mi se pare că tot ce am vrut s fac a fost absurd. Nici atunci nu te iubeam, nu, cred că eram pur şi simplu fascinată de maturitatea ta intuită şi seriozitatea ta inexistentă. Eram la fel, ne plăcea la amândoi să aruncăm iubiri, să spargem inimi, să râdem de cioburile pline de sânge şi disperare pe care le aruncam din memorie şi ne trăiam viaţa mai departe, căutând o nouă victimă. Asta până ce nu ne-am găsit unul pe celălalt, cu totul întâmplător, într-o seară de iunie ploios şi înnourat, când în parcul pe care abia atunci l-ai observat, m-ai luat de mână şi am păşit ambii într-o amintire pe care cred că ai aruncat-o din memorie; în inimă nu ai avut-o niciodată, sunt sigură.

Au urmat zile pline de zâmbetul tău fals, vechement, făţarnic…ştiam cum eşti de fapt dar m-am lăsat dusă de val, precum a fost şi altădată. Cred că nu sunt persoana care învaţă din propriile greşeli. Cred că rămân să fiu  la fel de „naivă” şi „inocentă”, la fel de credulă şi copilăroasă. Dar asta nu are nici o legătură cu tine, pentru că nu mai ţin legătura cu tine demult… Au urmat zile pline de zâmbetul tău, dar au trecut. Au trecut când am crezut că s-a întâmplat ceva cu noi şi că de fapt am vrea să împărţim ceva mai mult decât carnea tânără, fragedă şi neprihănită. Credeam că în sfârşit m-am astâmpărat şi că nu mai vroiam cioburi de suflet rănit în urma mea. Am crezut că voi cunoaşte, într-un sfărşit, iubirea despre care mi-au ros urechile prietenele pure, cu sufletul adevărat şi mască absentă; dar se pare că am dat greş aici.

Am vrut să-ţi destăinui gândurile care mă deranjau, să-ţi zic că am impresia că te iubesc, că aş vrea să fiu fericită… dar m-ai întâmpinat în faţa uşii cu o altă bucată de carne fragedă în spatele tău. Nu ţi-a convenit faptul că am venit, erai obosit şi nemulţumit. Mi-a venit să râd. Să râd de faptul că am venit la tine, ca o oarecare fetiţă ce visează la iubiri şi prinţi şi toate celea, de faptul că o altă jucărie de-a ta mă privea speriată… biata, cred că abia ţi-a nimerit în labe! Dar cel mai mult m-a amuzat faptul că am fost atât de oarbă încât am crezut că îmi vei împărtăşi gândul! Că vei avea aceeaşi revelaţie şi că te vei cuminţi… că ne vom plimba prin parc, prin oraş, prin cer fără ca să existe altcineva… am crezut că ambii putem crea o iubire adevărată, despre care am auzit atât de mult şi pe care am vrut să o gust…

M-am înşelat. Nu te iubesc, nici nu am fost îndrăgostită în tine, am fost pur şi simplu fascinată. Am fost fascinată de uşurinţa cu care vorbeai cu mine, te comportai ca un prieten şi nu-mi cereai nimic, eram atât de liberi! Dar se pare că am dat greş şi m-am tâmpit pentru o zi. De ce am venit la tine? Să-ţi zic cuvinte inexistente, pe care nu le-ai simţi niciodată? Stupid…

Acum ştiu sigur că iubirea nu există. Tot ce vrem e doar carne, carne şi plăcere trupescă. Suflet? Cine dracu are nevoie de sufletul tău? Nimeni nu are nevoie de sufletul tău, nici măcar tu în persoană. Ce contează sufletul dacă totul se rezolvă în câteva cuvinte dulci şi o mişcare frenetică a fiinţei? Nu are nici o atribuţie sufletul în acest caz. O relaţie? O relaţie cu un suflet veşnic pierdut în căutările trupurilor desfrânate?

…Iubirea nu există. E la fel de reală precum zeităţile în care crede lumea. E o himeră. Aşa că nu mă mai complic, las fotografia acolo unde stă aşa, crăpată şi roasă, cu zâmbetul tău fals şi mâna mea în mâna ta. Să-mi amintească de o iubire care nu a existat şi care un va exista niciodată. Să îmi amintească de falsitatea sufletului şi dorinţa trupului de a-şi satisface pofta de carne fragedă, ademenitoare…Iar tu vei rămâne ca dovada iubirii care un a existat niciodată. O iubire inexistentă într-o fotografie falsă.

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. View all posts by Elena Druță

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: