Întrebare

Nu înţeleg ce adolescent normal stă la ora aceasta pe internet,scriind o chestie,dedusă dintr-o fereastră informativă de messenger.Deşi anormalitatea este un termen discutabil,iar limita dintre normalitate şi anormalitate fiecare şi-o alege singur.Ok,să încep…

Dacă tot am început un an nou,dacă tot mi-am amintit de realizări,clipe frumoase,toate cele alea alea,m-am gândit că m-am schimbat destul de mult,pentru ca să mă consider străină în societatea în care am fost şi tot odata la fel,străină,în societatea în care sunt.Nu că aş fi ruptă de lume,doar că plutind între două tipuri de mentalitate diferită ajung la întrebarea „poate problema e în mine?”.Să clarific,sunt studentă,plecată deja al doilea an de acasă.Sunt o persoană descurcăreaţă,mă adaptez destul de uşor la un mediu nou,însă schimbările are au loc în timpul acestui proces uneori sunt destul de neplăcute şi complicate.Ca să încep cu începutul,problema plaiului natal.Sincer,am fost fericită că scap de ambianţa în care mă aflam.Nu am fost niciodată ţinută din scurt,nu fac parte din categoria „copii scăpaţi de sub controlul părinţilor”,doar că mediul în care îmi duceam lent puţinii ani mă deprima.Prieteni,interese,lucruri simple şi la fel de enervante ca temele la şcoala…sunt un fel de pacientă dependentă de aer străin,cum s-a exprimat odată un prieten.Când s-a decis plecarea pentru studii,echilibrul meu interior s-a cam dus de râpă,toate gândurile şi întrebările tipice unei plecări pe termen lung („cum va fi?”,”oare am să mă adaptez?”,”cum sunt oamenii?”,etc.)au început să deranjeze creierul unei persoane ce trece printr-o perioadă destul de interesantă.

Tristeţea din ultima săptămână era presărată şi cu un gând care mă deranja cel mai mult :”voi mai fi aşteptată aici?”.Am plecat,am început să mă adaptez la un nou mediu,la o nouă mentalitate,la  o nouă cultură şi la o nouă viaţă aproape independentă.În primul an,bogat în atâtea evenimete şi mici  descoperiri nu am avut timp să observ ceva,sau cel puţin,mă bucura nespus faptul că la întoarcerea acasă mă întâmpina cineva,mă căuta,mă ţinea minte,cu alte cuvinte.Tot atunci am şi realizat cine sunt prietenii mei,cine simpli colegi sau cunoştinţe.Implicarea mea în viaţa socială în cealaltă ţară la fel,era plină de lucruri noi,impresii,amintiri,aşa că nu am mai avut timp să mă gândesc mai profund la ceea ce mă macină momentan. Al doilea an a început ceva mai diferit,dacă tot m-am acomodat pe noul loc.Am cercul meu de prieteni şi cunoştinţe,particip în activităţi care mă ajută să nu-mi pierd timpul degeaba.În fine,cert este un lucru foarte important:mă simt bine aici,unde sunt acum. Însă mi-a plăcut,şi îmi place locul unde sunt acum,pentru că spre ruşinea mea,îmi plac mai mult aceşti „străini”(pentru mine nu mai sunt) decât cei,pe care-i cunosc de o viaţă.

Totuşi,cu noua mea vizită a vieţii mele de acum 2 ani,pe un termen mai lung,mă derută.În primul rând,rozul  de pe ochi începe să se evapore,iar realitatea loveşte,ca de obicei,cu toată forţa ei.Pentru început,mentalitatea oamenilor pe care-i cunosc toată viaţa.Nu zic că sunt tâmpiţi,pentru că în partea cealaltă  îmi plac mai mult oamenii din jurul meu,doar că…sunt diferiţi.

Nu mai sunt obişnuită cu felul lor de a vorbi,proceda,gândi,trăi.Ieşind cu gaşca în oraş observ că nu mai simt acea satisfacţie sufletească pe care o aveam tot timpul.Îmi sunt dragi aceşti oameni,şi totuşi,simt că nu mai aparţin lumii lor,că nu mai sunt ceea ce eram,împreună cu ei,că nu mai fac parte din grup,sunt oarecum dată la o parte.Un gol în suflet,care mă doare.Nu e ceva intenţionat şi nu e ceva anormal.E tipic pentru o persoană plecată în altă parte şi familiarizată mai mult cu o societate diferită.Şi totuşi,uneori am impresia că eu sunt problema,că sunt străină în ambele societăţi,că nu fac parte din nici una,că nu sunt integrată până la urmă în una sau cealaltă,că sunt o străină,aşa cum am zis.Deşi,pe de altă parte,realizez foarte bine că prietenii mei din ambele părţi mă apreciază şi mă iubesc pentru ceea ce sunt,cu ei,nu pentru altceva.Apreciez,foarte mult,şi totuşi,nu pot realiza un singur lucru :chiar azi vorbeam cu un prieten,i.am mai spus că nu mă sunt în apele mele,ultimul timp,că lumea e ciudată.

– Te-ai mai obişnuit cu lumea de acolo?

Nu i-am răspuns,pentru că unicul gând ce-mi vine în minte la această întrebare este: Hm..lumea..până la urmă încep să cred că eu sunt acel ceva „în neregulă”,nu lumea…

Anunțuri

About Elena Druță

Sunt studentă la facultatea de medicină veterinară din cadrul USAMV Iași. Textele de pe acest blog se află sub protecția legii drepturilor de autor. Vezi toate articolele lui Elena Druță

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: